Cangurul Zali

Am să vă spun povestea lui Zali, un cangur mic, care trăia cu familia lui într-o suburbie a uriaşului oraş, Sidney, din Australia.

Nu este nimic neobişnuit în această poveste şi seamănă izbitor de mult cu poveştile multor familii de canguri pe care eu le cunosc, o să vedeţi voi!

Familia lui Zali are cinci membrii: tatăl, mama, doi băieţi şi o fată, dintre toţi Zali este cel mai mic dar şi cel mai…o să vedeţi voi cum. 
Părinţii erau canguri ocupaţi, dimineaţa erau la serviciu iar după masa nu îşi vedeau capul de treabă cu gospodăria, tatăl era responsabil cu aprovizionarea, mama era responsabilă cu gătitul, şi copiii aveau treabă: fratele era responsabil cu curăţenia în curte, sora era responsabilă cu curăţenia în casă, Zali era responsabil cu …NIMIC, aţi ştiut! Oricât de mult au insistat părinţii să facă şi el ceva, Zali protesta, se urca pe bicicletă şi pe aici ţi-e drumul.

-      Zali, măcar scoate gunoiul din casă! insista mama.

-      Nici vorbă, protesta Zali.

-      Sau măcar ocupă-te să cumperi zilnic laptele şi pâinea, spuse şi tatăl.

-      Nu vreau să fac asta! Nu vreau! spunea într-una Zali.

Cât era ziua de lungă se plimba cu bicicleta, când în sus pe stradă când în jos, când cu alţi canguri când de unul singur, niciodată nu se plictisea.

Într-o zi mama l-a rugat să o ajute să adune masa.

-      Nu este treaba mea! a spus Zali şi a ieşit val vârtej din casă.

-      te rog ajută-mă să duc cumpărăturile în casă, spuse şi tatăl în altă zi.

-     Nu este treaba mea! şi îşi văzu mai departe de bicicleta lui.

-     Te rog ajută-mă să ud grădina l-a rugat şi fratele său într-o seară.

-     Nu este treaba mea! Tu trebuie să faci asta! spuse rânjind Zali.

-     Zali te rog fi bun şi ajută-mă să adun jucăriile, spuse şi sora sa într-o sâmbătă. 

-     Nu este treaba mea! E a ta! şi alergă direct la garaj să îşi ia bicicleta. 
Dar într-o zi, ce să vedeţi, lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată, pe când Zali se plimba în viteză cu bicicleta lui, unul dintre cauciucuri a pocnit, s-a spart. 

-       Mamă, te rog ajută-mă să îmi repar bicicleta, spuse Zali convins că va fi ajutat.

-       Îmi pare rău Zali dar nu este treaba mea! spuse sec mama.

Zali alergă la tatăl lui:

-      Tată, te rog ajută-mă să îmi repar bicicleta!

-       Îmi pare rău Zali, dar nu este treaba mea! spuse şi tatăl ferm. 
 Fratele meu mă va ajuta cu siguranţă, isi spuse plin de speranţă Zali.

-      Te rog ajută-mă să îmi repar bicicleta!

-      Îmi pare rău dar nu este treaba mea! spuse şi fratele său cu aroganţă. 
Ce urâcios! Sigur surioara mea mă va ajuta, ea este bună!

-      te rog surioară dragă, ajută-mă să îmi repar bicicleta!

-      Îmi pare rău Zali dragul meu dar nu este treaba mea, spuse ea cu blândeţe.

Zali era furios şi trist în acelaşi timp, a ieşit în stradă şi s-a aşezat pe  bordură.

-     Nimeni nu mă ajută, ce mai familie am şi eu, sunt toţi nişte răutăcioşi, spuse supărat Zali.

De el se apropie un cangur vecin mai în vârstă:

-     Ce s-a întâmplat Zali? De ce eşti trist?

-     Am cea mai rea familie din lume! spuse Zali.

-     De ce spui asta? întrebă bunul vecin.

-    Păi uite, s-a spart roata de la bicicletă şi nimeni din familia mea nu vrea să mă ajute, auspus că nu este treaba lor, aşa trebuie să se comporte o familie? nu ar trebui să te ajute?

-     Zali, poate au motive să nu te ajute, gândeşte-te, poate ,,te răsplătesc” acum pentru ceva! spuse cangurul vecin care cunoştea foarte bine comportamentul lui Zali.

-     Poate! spuse puţin ruşinat Zali. Adevărul e că nici eu la rândul meu nu i-am ajutat, mereu când m-au rugat să-i ajut am spus că nu este treaba mea.

-     Ei vezi, deci cum ar trebui să se comporte o familie? Faci bine, primeşti bine, faci rău, primeşti rău sau primeşti nimic, spuse cu blândeţe cangurul vecin.

-      Şi oare cum pot repara ceea ce am făcut greşit? Întrebă Zali.

-   Eu cred că te-ai putea duce acasă să le ceri părinţilor să îţi dea şi ţie o responsabilitate, să ai şi tu o treabă de făcut, poate aşa te vor ajuta cu bicicleta, dar trebuie să treacă puţin, să vadă că te ţii de treabă, nu va fi simplu dar trebuie să demonstrezi că poţi face şi tu ceva.

-     Şi crezi că va merge?

-      Sunt sigur că va merge! Hai du-te, ce mai aştepţi! îl încurajă cangurul vecin.

Peste câteva zile, l-am văzut făcând cumpărături pe Zali, ducând gunoiul, udând grădina şi curtea iar peste alte câteva zile l-am văzut la plimbare pe bicicletă. Oare chiar a funcţionat? Voi ce ziceţi?

Autor: Camelia Bîrsan

O dorinţă neobişnuită de Crăciun

Moş Crăciun s-a trezit cu noaptea-n cap şi se îndrepta acum cu paşi grăbiţi spre biroul lui.

- E aşa frig în dimineaţa asta şi am atâta treabă! Azi trebuie să rămân peste program, poate aşa voi reuşi să termin de citit tot teancul de scrisori sosite ieri. În zilele următoare vor sosi şi mai multe, mai sunt doar două săptămâni până la Crăciun, sper să termin treaba până atunci, spuse Moşul aşa doar pentru el.

Ajuns la  birou, a aprins focul, îşi pregăti un ceai şi se apucă de citit scrisori şi de făcut lista.

- O maşinuţă de poliţie pentru Mihai, un căluţ pentru David, o păpuşa pentru Laura…o carte pentru Dan, o macara pentru Edi… , mormăia în timp ce îşi completa lista cu foarte mare atenţie pentru a nu lăsa pe cineva pe din afară.

La un moment dat privirea îi căzu pe un plic roşu, mare şi gros.

- Ia să vedem ce avem aici! spuse moşul în timp ce-l deschidea cu băgare de seamă.

,,Dragă moşule,

te rog să-mi aduci cinci maşini de curse, două elicoptere, trei roboţei, două jocuri, un trenuleţ pe şine, trei mingi, un set de tobe, o chitară şi…multe hăinuţe frumoase.”

                                                                                                        Cu drag Ionuţ

 La finalul scrisorii moşul era deja roşu de mânie.

-  Nu pot să cred că există asemenea copil care să dorească totul doar pentru el, precis e un nesuferit şi răsfăţat. Cred că anul acesta îl voi ocoli. Dar stai, cum să-l ocolesc? Dorinţele trebuie îndeplinite de Crăciun! Deşi nu îmi convine deloc această situaţie trebuie să-mi fac datoria de Moş Crăciun, spuse Moşul foarte afectat de situaţia creată. 
Sosi şi Ajunul Crăciunului!
De cum se crăpă de ziuă Moşul îşi luă lista cea lungă, făcu o ultimă verificare, înhămă renii, apoi urcă în sania doldora de pachete pregătite cu mare atenţie. Îşi scoase ceasul cel mare şi foarte vechi, opri timpul în loc ca să aibă timp suficient să ajungă la fiecare copil, iar apoi porni la drum.

-  Copiii vor fi atât de fericiţi! Această meserie e cea mai frumoasă din lume! spuse moşul plin de satisfacţie.

    Se duse Moşul din loc în loc şi fiecărui copil din lista sa îi lăsă cadoul mult dorit sub brăduţul împodobit.

   Să fi fost pe la miezul nopţii când ajunse şi în satul în care locuia Ionuţ, totul acolo era încremenit în adormire.

-   Cât îmi doresc să îl cunosc pe acest băiat, ce l-aş mai muştrului, auzi să ceară atâtea daruri pentru el?! De când sunt eu Moş Crăciun nu am întâlnit un copil atât de lacom! spuse moşul cu o undă de dispreţ în glas.

   Ajunse în faţa casei lui Ionuţ, o casă cochetă şi destul de mare, trase aer în piept şi intră. Acolo găsi o cameră frumoasă în care erau multe jucării bine îngrijite.

-  La ce îi trebuie atâtea jucării când el pare să aibă tot ce îi trebuie! Ce l-aş urechea pe obraznicul acesta.

-  Hei Moşule, sunt aici, sunt eu Ionuţ, se auzi un glas cristalin de copil care nu părea să aibă mai mult de zece ani.

-  Ce bine că te întâlnesc, chiar vreau să stăm de vorbă, păi cum îţi permiţi TU să îmi ceri atâtea daruri când tu ai multe jucării, ești un copil lacom.

-  Nu mă judeca Moşule, darurile cerute nu sunt pentru mine!

-  Cum? Stai puţin că nu mai înţeleg! Oare am greşit adresa?

-  Nu, nu ai greşit, doar că eu NU am cerut aceste daruri pentru mine ci pentru prietenii mei, cei cinci copii ai văduvei care locuieşte la intrarea în sat, într-o căsuţă sărăcăcioasă. Ei sunt copii cuminţi, bine educaţi şi prieteni minunaţi. Niciodată nu au îndrăznit să ceară ceva Moşului şi mai ales astfel de jucării scumpe, aşa că am îndrăznit să cer eu cadouri frumoase pentru ei, să ştie şi ei că e Crăciunul.

-  Ceea ce spui este adevărat? întrebă Moşul nedumerit.

-  Ca să te conving te voi conduce la casa lor, iar tu vei lăsa acolo cadourile.

-  Prea bine, mă bucur să văd că m-am înşelat în privinţa ta şi mai mult mă bucur că există copii care se gândesc şi la alţii.

-   Să mergem atunci, spuse Ionuţ îndreptându-se spre ieşire.

-  Stai puţin, care dintre cadouri este pentru tine? întrebă moşul cu multă blândeţe.

-   Niciunul! Vezi şi tu că eu am multe jucării, nu am nevoie de nimic pentru mine.

-   Cum nimic? Nu se poate! Trebuie să primeşti şi tu ceva, insistă Moşul.

-   Prea bine! Am şi eu o dorinţă de Crăciun! Îmi doresc să zbor deasupra satului cu săniuţa ta! Asta e dorinţa mea! Poţi să mi-o îndeplineşti?

-   Cu multă plăcere! E cel mai simplu! Ionuţ, eşti un copil minunat. În toată cariera mea de Moş nu am întâlnit un copil ca şi tine. Vino, să mergem, până când nu se trezesc prietenii tăi.

    Moşul îl luă de mână şi fără să îl vadă cineva, o lacrimă i se prelinse pe obraz oprindu-se în barba deasă.

Autor: Camelia Bîrsan