O dorinţă neobişnuită de Crăciun

Moş Crăciun s-a trezit cu noaptea-n cap şi se îndrepta acum cu paşi grăbiţi spre biroul lui.

- E aşa frig în dimineaţa asta şi am atâta treabă! Azi trebuie să rămân peste program, poate aşa voi reuşi să termin de citit tot teancul de scrisori sosite ieri. În zilele următoare vor sosi şi mai multe, mai sunt doar două săptămâni până la Crăciun, sper să termin treaba până atunci, spuse Moşul aşa doar pentru el.

Ajuns la  birou, a aprins focul, îşi pregăti un ceai şi se apucă de citit scrisori şi de făcut lista.

- O maşinuţă de poliţie pentru Mihai, un căluţ pentru David, o păpuşa pentru Laura…o carte pentru Dan, o macara pentru Edi… , mormăia în timp ce îşi completa lista cu foarte mare atenţie pentru a nu lăsa pe cineva pe din afară.

La un moment dat privirea îi căzu pe un plic roşu, mare şi gros.

- Ia să vedem ce avem aici! spuse moşul în timp ce-l deschidea cu băgare de seamă.

,,Dragă moşule,

te rog să-mi aduci cinci maşini de curse, două elicoptere, trei roboţei, două jocuri, un trenuleţ pe şine, trei mingi, un set de tobe, o chitară şi…multe hăinuţe frumoase.”

                                                                                                        Cu drag Ionuţ

 La finalul scrisorii moşul era deja roşu de mânie.

-  Nu pot să cred că există asemenea copil care să dorească totul doar pentru el, precis e un nesuferit şi răsfăţat. Cred că anul acesta îl voi ocoli. Dar stai, cum să-l ocolesc? Dorinţele trebuie îndeplinite de Crăciun! Deşi nu îmi convine deloc această situaţie trebuie să-mi fac datoria de Moş Crăciun, spuse Moşul foarte afectat de situaţia creată. 
Sosi şi Ajunul Crăciunului!
De cum se crăpă de ziuă Moşul îşi luă lista cea lungă, făcu o ultimă verificare, înhămă renii, apoi urcă în sania doldora de pachete pregătite cu mare atenţie. Îşi scoase ceasul cel mare şi foarte vechi, opri timpul în loc ca să aibă timp suficient să ajungă la fiecare copil, iar apoi porni la drum.

-  Copiii vor fi atât de fericiţi! Această meserie e cea mai frumoasă din lume! spuse moşul plin de satisfacţie.

    Se duse Moşul din loc în loc şi fiecărui copil din lista sa îi lăsă cadoul mult dorit sub brăduţul împodobit.

   Să fi fost pe la miezul nopţii când ajunse şi în satul în care locuia Ionuţ, totul acolo era încremenit în adormire.

-   Cât îmi doresc să îl cunosc pe acest băiat, ce l-aş mai muştrului, auzi să ceară atâtea daruri pentru el?! De când sunt eu Moş Crăciun nu am întâlnit un copil atât de lacom! spuse moşul cu o undă de dispreţ în glas.

   Ajunse în faţa casei lui Ionuţ, o casă cochetă şi destul de mare, trase aer în piept şi intră. Acolo găsi o cameră frumoasă în care erau multe jucării bine îngrijite.

-  La ce îi trebuie atâtea jucării când el pare să aibă tot ce îi trebuie! Ce l-aş urechea pe obraznicul acesta.

-  Hei Moşule, sunt aici, sunt eu Ionuţ, se auzi un glas cristalin de copil care nu părea să aibă mai mult de zece ani.

-  Ce bine că te întâlnesc, chiar vreau să stăm de vorbă, păi cum îţi permiţi TU să îmi ceri atâtea daruri când tu ai multe jucării, ești un copil lacom.

-  Nu mă judeca Moşule, darurile cerute nu sunt pentru mine!

-  Cum? Stai puţin că nu mai înţeleg! Oare am greşit adresa?

-  Nu, nu ai greşit, doar că eu NU am cerut aceste daruri pentru mine ci pentru prietenii mei, cei cinci copii ai văduvei care locuieşte la intrarea în sat, într-o căsuţă sărăcăcioasă. Ei sunt copii cuminţi, bine educaţi şi prieteni minunaţi. Niciodată nu au îndrăznit să ceară ceva Moşului şi mai ales astfel de jucării scumpe, aşa că am îndrăznit să cer eu cadouri frumoase pentru ei, să ştie şi ei că e Crăciunul.

-  Ceea ce spui este adevărat? întrebă Moşul nedumerit.

-  Ca să te conving te voi conduce la casa lor, iar tu vei lăsa acolo cadourile.

-  Prea bine, mă bucur să văd că m-am înşelat în privinţa ta şi mai mult mă bucur că există copii care se gândesc şi la alţii.

-   Să mergem atunci, spuse Ionuţ îndreptându-se spre ieşire.

-  Stai puţin, care dintre cadouri este pentru tine? întrebă moşul cu multă blândeţe.

-   Niciunul! Vezi şi tu că eu am multe jucării, nu am nevoie de nimic pentru mine.

-   Cum nimic? Nu se poate! Trebuie să primeşti şi tu ceva, insistă Moşul.

-   Prea bine! Am şi eu o dorinţă de Crăciun! Îmi doresc să zbor deasupra satului cu săniuţa ta! Asta e dorinţa mea! Poţi să mi-o îndeplineşti?

-   Cu multă plăcere! E cel mai simplu! Ionuţ, eşti un copil minunat. În toată cariera mea de Moş nu am întâlnit un copil ca şi tine. Vino, să mergem, până când nu se trezesc prietenii tăi.

    Moşul îl luă de mână şi fără să îl vadă cineva, o lacrimă i se prelinse pe obraz oprindu-se în barba deasă.

Autor: Camelia Bîrsan

Puiul de Vânt şi Zmeul Colorat

Zmeul Colorat stătea intins pe iarbă de câteva zile, toţi îl abandonaseră, dar nu era trist, măcar aşa se mai odihnea şi el. Era un zmeu adus din străinătate, foarte frumos colorat, avea pictate buburuze şi fluturi pe spate iar coada, coada era puzderie de culori, plină de funde, fiecare de altă culoare, părea că este desprins dintr-un curcubeu.

-       Hei, ce faci? Vrei să te joci cu mine?

-       Cine eşti? Nu te văd! Unde te-ai ascuns? întrebă nedumerit zmeul.

-      Sunt chiar aici lângă tine! Eu sunt Puiul de Vânt! Mă vezi acum? întrebă curios Puiul de Vânt.

-      Mai bine zis te simt! Vrei să ne jucăm? Ce bine! M-am odihnit destul, hai la joacă!

Puiul de Vânt începu să sufle încetişor iar zmeul urca încet, încet, apoi a început să sufle mai tare şi să-l poarte în toate direcţiile deasupra curţii.

-         Iuhuu! Mai vreau! chiuia zmeul încântat.

-         Acum vino să îţi arăt împrejurimile! spuse  Puiul de Vânt.

-      Vreau să mă duci şi mai departe, du-mă te rog până la pădure, demult îmi doresc să o văd de aproape, am auzit că e foarte frumoasă.

Puiul de Vânt suflă mai tare iar zmeul urcă mai sus şi luă direcţia înspre pădure. În drumul spre pădure cei doi se jucau, râdeau, Puiul de Vânt sulfa încetişor iar zmeul se apropia de pământ după care sulfa mai tare iar zmeul urca, apoi iar îl lăsa să coboare şi tot aşa. Era mare veselie şi cei doi se simţeau minunat.

            Un vânt mai mare privea de departe la jocul celor doi. Deranjat de buna dispoziţie şi invidios pe Puiul de Vânt pentru că îşi găsise un prieten nou, a început să sufle cu putere către zmeu. ,,Vă stric eu jocul, gălăgioşilor, o să regretaţi că m-aţi cunoscut!” îşi spuse vântul cel mare în gând şi suflă cu putere spre cei doi.

-      Hei, de ce sufli aşa tare, ce te-a apucat? Nu-mi place! Opreşte-te! protestă zmeul.

-          Dar nu eu am suflat! spuse puţin speriat Puiul de Vânt.

-          Atunci cine? întrebă Zmeul Colorat.

Nu mai avu timp să-i răspundă că o rafală puternică îl aruncă pe zmeu la pământ după care îl urcă deasupra pădurii, era ameţit de-a-binelea iar coada i se încurcase într-un copac mai înalt şi rămase agăţat acolo sus.

,,Ha, ha, ha, aşa îţi trebuie zmeu nesuferit”, şi-a spus vântul cel mare şi se amuza copios de neputinţa celor doi

-     Eşti bine zmeule? Un vânt mai mare a făcut asta, cred că e invidios, el este un singuratic, nemulţumit mereu, nu are prieteni, spuse Puiul de Vânt.

-      Te rog ajută-mă să cobor de aici şi du-mă acasă! imploră Zmeul Colorat.

-      Dar am nevoie de ajutor, nu voi reuşi singur, spuse întristat Puiul de Vânt.

-     Am o idee, hai să-i cerem vântului cel mare ajutor, el este mare şi ne poate ajuta, spuse zmeul.

-        Nu e o idee bună, nu o va face, e rău şi invidios!

-      Şi ce ne costă, nu avem altă soluţie, poate dacă îi cerem frumos ajutorul va veni, încerc eu, spuse plin de speranţă Zmeul Colorat.

-       Hei prietene, poţi veni te rugăm să ne dai o mână de ajutor? Am putea să ne jucăm toţi trei după aceea, poate am deveni prieteni, ei ce zici?

-        Lăsaţi-mă în pace gălăgioşilor, nu vă ajut, nu am nevoie de prietenia voastră! tună cu vocea sa groasă vântul cel mare.

-        La ce te ajută să te comporţi aşa, eşti mereu singur şi trist! spuse şi Puiul de Vânt.

-       Dar sunt puternic, cel mai puternic! spuse cu înfumurare vântul cel mare.

-      Puternici sunt doar cei care au prieteni,  doar cei care oferă ajutor, doar cei care sunt veseli, puterea ta ,,te ajută” doar să-i înfricoşezi pe ceilalţi, să te urască toţi, aşa niciodată nu îţi vei face prieteni adevăraţi, poate doar pentru moment, îţi vor fi prieteni de teamă, spuse înflăcărat zmeul.

-    Deci ce te costă să ne ajuţi? Îţi spun eu…nimic, doar vei avea de câştigat! adăugă Puiul de Vânt.

-       Ce voi câştiga? întrebă vântul cel mare.

-     Vei câştiga prieteni noi, vei câştiga ore de joacă, vei câştiga puţină fericire, spuse şi zmeul.

-      Păi nu ştiu, chiar credeţi că putem deveni prieteni, poate vreţi doar să mă trageţi pe sfoară? spuse nedumerit vântul cel mare.

-    Noi suntem sinceri cu tine şi chiar dacă ne-ai stricat jocul noi te-am iertat şi credem că eşti un vânt bun, care poate oferi mai mult, spuse Puiul de Vânt.

-       Bine, vă ajut, hai să fim prieteni!

        Împreună l-au desfăcut pe Zmeul Colorat dintre crengile în care era agăţat iar apoi a început joaca. 
       Acum era multă veselie pe pajiştea de la marginea pădurii.

 Autor: Camelia Bîrsan