Când cuvintele îţi otrăvesc mintea

-         Mamă, aş putea rămâne azi acasă? Nu mă simt prea bine.

-     Iar începi? Nici gând dragul meu, nici gând, lasă prefăcătoria, hai grăbeşte-te, în zece minute plecăm!

-         Dar mamă…

-         Am terminat discuţia!

Ajuns în curtea şcolii m-a strigat Marco, colegul meu de clasă care are încă doi fraţi mai mari la noi în şcoală foarte populari şi cu o reputaţie nu prea grozavă.

- Hei slăbănogule, ia să văd ce ţi-a pus mămica de mâncare azi, vino la control!

Imediat s-au adunat şi ceilalți, erau patru, toţi colegi cu mine şi cărora nu le-am făcut niciodată nimic în afară de teme, iar eu eram atât de slab şi înfricoşat, simţeam cum mă podidesc lacrimile de plâns dar mă stăpâneam din răsputeri să nu le las să iasă.

-         Hei fricosule, eşti ca o fată! Adăugă Vlad

-         Fetiţă speriată, ha, ha, ha... mademoiselle! Spuse şi Sebi.

-         Papă-lapte cu fustiţă! Râse şi George cu care eram coleg încă din grupa mică.

Toţi au izbucnit în râs, se schimonoseau, mimau că se rujează, piaptănă şi îşi aranjează rochiţele.

„Eşti un laş şi fricos exact cum spun ei”, atât îmi puteam spune.

-        Şase! Diriga! S-au împrăştiat în toate părţile.

-        Ce-i cu tine Mihai, eşti palid, nu te simţi bine?

-        Mi-a fost rău de dimineaţă doamna dirigintă, îmi va trece, nimic serios.

 La prima oră am şi primit prea-cunoscutele bileţele pline cu mâzgălituri şi emoticoane, dar mai ales mesajele care îmi asurzeau creierul “Fetiţă!”, “Mâine vreau sendviş cu şuncă”, “Dacă spui cuiva te aranjăm!”, “Urs de blană” etc..., le simţeam zâmbetele batjocoritoare plimbându-se pe spatele meu.

„Ce bine ar fi dacă aş fi puternic, aş vrea să fiu un super erou, dar nu sunt, sunt un biet amărât urs de blană aşa cum spun ei, imediat vine pauza, ce voi face? Dacă spun cuiva mă vor pedepsi.”

A sosit şi pauza şi eram singur ca de obicei. În aceşti cinci ani de şcoală nu prea am reuşit să-mi fac prieteni, am avut unul până în clasa a patra dar dintr-a cincea s-a mutat la altă şcoală, aşa eram eu mai timid, îmi venea greu să comunic cu ceilalţi. Au şi venit în jurul meu de data asta cu un aparat foto, mi-au făcut poze amuzându-se copios de suferinţa mea.

- Vei avea o surpriză diseară, ai să vezi, îţi va plăcea, vei deveni şi tu popular, au strigat în timp ce se îndepărtau grabiţi să nu-i vadă cineva.

Am început să plâng, era nedrept să mi se întâmple asta dar cel mai mult mă supăra faptul că eu nu am curaj să le spun părinţilor sau dirigintei ceea ce mi se întâmplă, ştiind că ei mă vor pedepsi, mai ales că Marco avea fraţi mai mari recunoscuţi ca fiind foarte agresivi.

- Ce au cu tine?

M-am întors şi în spatele meu stătea Călin, un coleg proaspăt venit la noi în clasă.

- Nimic, am spus încercând să-mi şterg lacrimile.

- Ei nimic, i-am vazut făcându-ţi poze şi râzând, pe tine te găsesc plângând, iar tu îmi spui că nu s-a întâmplat nimic, mie poţi să-mi spui, sunt de încredere, nu voi spune nimănui.

Îmi plăcuse de la început acest coleg, era inteligent şi bine educat, amuzant şi agreabil, cred că toţi îl plăceau, mai ales fetele, pare de încredere.

    -  Au trecut câteva luni de când cei patru colegi mă hărțuiesc, mă umilesc şi batjocoresc, mă ameninţă cu bătaia, inventează lucruri despre mine pe care le împrăştie prin clasă, îmi cer să le aduc sendvişuri, ciocolată sau suc, iar cel mai rău e că eu nu pot să-i înfrunt, sunt fricos şi laş şi nu am curaj să spun nimănui despre asta.

     -   Păi uite că mi-ai spus mie, te voi ajuta, dacă vom fi doi îţi va fi mai uşor, azi împreună îi vom spune doamnei diriginte ce se întâmplă, iar după amiază le vei spune părinţilor tăi.

     -       Nu pot face asta, mă vor aranja şi poate şi pe tine.

     -       Nu prea cred, de fapt ei sunt nişte laşi, se i-au doar de cei pe care îi văd mai timizi și pe care ei îi consideră mai slabi. De ce crezi că nu şi-au ales un altul mai puternic, le e frică… de aceea, îţi spun eu, ei sunt de fapt lași.

După ultima oră am căutat-o pe doamna dirigintă, iar Călin a anunţat că eu am ceva important să-i spun. Încurajat de el i-am spus totul, de când a început, ce au făcut, cum m-am simţit, totul. Mi-a promis câ mâine îi va chema la o discuţie şi va vedea ce măsuri va lua.

Când am ajuns acasă încă nu ştiam dacă să le spun părinţilor, mă gândeam că se va rezolva la şcoală şi gata, scap de o grijă, ştiu că mama m-ar certa pentru că nu i-am spus, iar tata cu siguranţă ar cere explicaţii la şcoală.

-  Mai am câteva ore până ajung ei, mă voi gândi la asta mai încolo.

Fiind singur am deschis laptopul, am intrat pe pagina mea de socializare şi m-am îngrozit de ceea ce am văzut: o mulţime de poze cu mine, toate trucate! Apăream îmbrăcat cu haine de fete, cu machiaj strident, cu blană de urs, cu capete de animale în locul capului meu, comentarii ordinare cu nemiluita şi like-uri pe măsură. Îmi venea să vomit, eram paralizat, îmi era atât de ruşine. Ce vor spune colegii mâine? Toată şcoala va râde de mine! Vei avea o surpriză diseară, ai să vezi, îţi va plăcea, vei deveni şi tu popular, îmi răsuna cu insistenţă în urechi.

Am lăsat calculatorul deschis, am sunat-o pe mama, i-am cerut să vină cât de repede poate acasă pentru că am ceva important să-i spun şi să-l aducă şi pe tata.

Au venit amândoi, le-am arătat pozele oribile, apoi le-am povestit totul, am plâns, a plâns şi mama, m-au strâns pe rând în braţe asigurându-mă că totul se va termina aici, tata s-a dus direct la telefon.

Cu greu m-am putut urni dimineaţa la şcoală, dar încurajat de părinţii mei şi de faptul că deja Călin îmi era prieten am plecat, totuşi mă simţeam bine, mai liber, mai încrezător. Ştiam că vor râde toţi de mine, dar mai știam şi că vor uita în câteva zile totul, asta e! Nu este cel mai groaznic lucru care mi se poate întâmpla în viaţă, pot trece peste asta îmi spuneam în timp ce păşeam pe poarta şcolii, sunt mai puternic de acum!

Cei patru erau deja în faţa direcţiunii împreună cu părinţii lor, mi-au aruncat priviri ucigătoare, dar de data asta nu mi-a mai fost teamă, le-am înfruntat privirile, am depăşit momentul, ştiam că nu îmi vor mai face rău niciodată. Devenisem puternic prin faptul că am luat atitudine, iar acum ştiu că ei nu se iau de cei puternici.

Ia atitudine, spune ce ţi se întâmplă, nu lăsa cuvintele lor să-ţi otrăvească mintea!

Autor: profesor consilier școlar Camelia Bîrsan

           

Aripioară Frântă

 Era deja de câteva săptămâni pe ouă, mai avea puţine zile până la marea întâlnire cu puişorii ei atât de aşteptaţi.

“Numai să fie totul bine, să fie puişorii sănătoşi”, îşi spunea mereu Ruţa, raţa sălbatică de pe Râul Şerpuit, una dintre viitoarele mămici.

Era primavără, raţele au sosit demultişor deja din ţările calde şi mai toate aşteptau ca puişorii lor să iasă din ouăle clocite cu mare grijă şi cu mult drag. În acest timp răţoii, viitorii tătici, erau preocupaţi cu pregătirea cuiburilor pufoase şi de procurarea hranei pentru întreaga familie.

Ruţa era cea mai tânără dintre raţe, ea avea trei ouă în cuib şi le îngrijea cum știa ea mai bine.

Ziua cea mare sosise, primul puişor a ieşit din ou, Ruţa a vărsat prima lacrimă de bucurie.

-  Bun venit pe lume, micuţule! Te vei numi Toto!

La câteva minute distanţă a ieşit şi cel de-al doilea puişor. Era fetiţă şi i-au pus numele Cara, iar mama raţă a mai vărsat o lacrimă de fericire.

Cel de-al treilea ou nu se spărgea, au mai trecut câteva ore şi nimic, Ruţa a început să se îngrijoreze, asculta cu atenţie iar la un moment dat a auzit un piuit slab, atunci Ruţa a ciocănit cu ciocul lat oul şi a ajutat puişorul să iasă la lumină.

-  Haide micuţule să îţi cunoşti noua familie!

Dar ceva era în neregulă, puişorul nu îşi putea ţine aripioara şi atunci Ruţa a realizat că puiul ei a venit pe lume cu o aripioară frântă. Tare s-a mai necăjit şi multe lacrimi a vărsat, dar s-a gândit că trebuie să fie puternică pentru puii ei. Acestui de-al treilea pui i-a pus numele Aripioară Frântă, nume predestinat de altfel.

            Au trecut zilele şi toţi puii s-au aliniat la start pentru a începe orele de zbor. Ruţa s-a dus şi ea cu puii ei, toţi îl priveau cu suspiciune pe Aripioară Frântă şi se întrebau dacă el va putea zbura vreodată. Ruţa nici nu se gândea să nu-l vadă zburând şi pe el. A fost hotărâtă să-l ajute orice ar fi, astfel că stătea ore în plus cu el, au fost multe ore epuizante şi multe lacrimi au curs din ambele părţi, dar Ruţa nu a abandonat niciodată ideea. Aripioară Frântă a învăţat să zboare mai târziu decât toţi ceilalţi şi zbura foarte încet, ceilalţi îl depăşeau mereu şi de cele mai multe ori râdeau de el şi de aripioara lui frântă care atârna ciudat în timpul zborului.

- Nu-i lua în seamă dragul meu. Te descurci de minune, trebuie să reuşim, la toamnă va trebui să plecăm în ţările calde şi trebuie să fim pregătiţi.

În fiecare zi Aripioară Frântă zbura cu ceilalţi pui, iar mama lui şi-a dat seama că el are ceva special, ceva ce ceilalţi pui de raţă nu au, el nu se rătăcea niciodată, avea un simţ al orientării deosebit de dezvoltat. Foarte mulţi pui zburau mai departe de casă şi nu ştiau să se întoarcă, atunci adulţii mergeau în căutarea lor. Lui Arpioară Frântă nu i s-a întâmplat niciodată asta. Oricât de departe ajungea ştia să revină la cuib, ba mai mult, de multe ori îi ghida pe alţi pui să ajungă înapoi acasă când se rătăceau.

Într-una din zile pe când se întorcea încet către casă, a auzit un plâns într-un păpuriş, s-a apropiat şi ce să vezi, era Negrilă, fiul şefului de cârd, s-a rătăcit, nu a mai găsit drumul spre casă şi era prins acolo într-o capcană pusă pentru castori. Nu putea să iasă singur din capcană, deja se întuneca şi era foarte speriat. Arpioară Frântă l-a ajutat şi l-a ghidat până acasă. Negrilă era mereu răutăcios cu el, râdea de el şi de aripioara lui şi îi punea şi pe alţii să îl batjocorească. Pentru Arpioară Frântă nu a contat atunci când a trebuit să-l ajute.

- Îţi mulţumesc din suflet, mi-e aşa ruşine, am fost mereu răutăcios cu tine, îmi pare tare rău. Crezi că ai putea să mă ierţi?

- Te-am şi iertat deja, hai să nu ne mai gândim la asta. Putem deveni prieteni dacă dorești.

- Cât de generos ești! Și cât de urâcios am fost eu!

Părinţii lui Negrilă erau tare îngrijoraţi, când a ajuns acasă, acesta le-a povestit întreaga păţanie şi despre ajutorul oferit de Arpioară Frântă, cu toţii i-au mulţumit, iar mama Ruţa a fost tare mândră de puiul ei.

După acea întâmplare Arpioară Frântă a fost tare îndrăgit şi nelipsit de la jocurile puilor de raţă, adulţii îl trimiteau pe el să le caute puii bazându-se pe buna sa orientare. Negrilă era nedespărţit de el.

Vara era pe sfârşite, Ruţa îşi făcea griji pentru drumul către ţările calde, ştia că ar fi imposibil pentru Arpioară Frântă să zboare un drum aşa lung. Nopţile nu putea să doarmă, o frâmânta gândul acesta în permanenţă. 
        Intr-o dimineaţă s-a dus la şeful cârdului să îi spună că ea şi familia ei nu vor migra în această toamnă deoarece Aripioară Frântă nu poate zbura pe distanţe atât de lungi şi ar risca să-i prindă iarna pe drum. Şeful cârdului i-a promis că se va gândi la o soluţie pentru toţi, i-a cerut să îi dea un răgaz de câteva zile.

Peste trei zile a chemat-o şi i-a spus că a vorbit cu reprezentanţii cârdului şi că au decis să rămână cu toţii peste iarnă pe râu.

- Ne vom căptuşi mai bine cuiburile iar copiii sunt foarte generoşi cu noi, zilnic ne aruncă mâncare, cred că o vor face şi la iarnă.

- Dar nu puteţi face asta, e prea mult pentru mine, pentru noi.

- Cu toţii am fost de acord draga mea, Aripioară Frântă merită asta şi tu la fel, deoarece eşti o mamă curajoasă şi devotată. Nu ai abandonat nici o clipă gândul că Aripioară Frântă nu va reuşi să zboare, iar el ne-a fost de mare folos. Împreună vom reuşi, ai să vezi.

Au trecut foarte mulţi ani de atunci, raţele sălbatice nu au mai migrat niciodată de pe Râul Şerpuit de dragul lui Aripioară Frântă şi într-adevăr, iarna copiii  se duc cu buzunarele doldora de biscuiţi sau semințe ca să hrănească raţele.

Autor,

Camelia Bîrsan

sursa foto: Paul Gabriel Pasztor 

Poveştile mele

       Noua mea preocupare a început odată cu primele poveşti spuse sau citite lui Tudor, a urmat o perioada în care mi-am pus creativitatea şi imaginaţia la mare încercare, împrovizând şi inventând poveşti cum cred că majoritatea părinţilor o fac, apoi am mers mai departe şi am început să scriu... o poveste, special pentru el, pentru Tudor, el fiind doza mea zilnică de inspiraţie. Apoi nu m-am mulţumit cu atât şi m-am gândit să o arăt şi altora că deh...să nu rămână doar într-un sertar(folder), puţini dintre prietenii mei ştiu despre această “idilă” a mea.
       Am început cu schiţe de poveşti terapeutice pe care le folosesc în activitatea mea apoi mi-a venit ideea cu Glup hârciogul şi trei zile am scris şi zic eu a ieşit bine, aşa pentru un începător, doar că mai nou din lipsă de timp nu pot continua povestea şi nici scrie altele pe care le am cam demultişor în minte.
       Poveste hârciogului Glup este o poveste care curge bine narativ şi povesteşte cu talent, personajele sunt simpatice, iar peripeţiile coerente, îmi este foarte dragă iar copilul meu o adoră.

Surprinzătoarele aventuri ale Hârciogului Glup

Pentru Tudor,

doza mea zilnică de inspiraţie, minunea vieţii mele!

Capitolul 1

Întinsele Câmpii                                                                 

              -  Uf! Nu-i pot suferi! ţipă Glup în timp ce intră în casă trântind uşa, fugi pe lângă mama sa care pregătea cina şi se aruncă plângând pe pat.

         - O dragul meu, iar au fost răutăcioşi?

      Mama a lăsat totul de-o-parte şi s-a apropiat de mine, m-a luat în braţe şi m-a mângâiat cu blândeţe cum numai ea ştia să o facă, mi-am afundat capul în şorţul ei şi am plâns şi mai tare.

           - Hei, gata, ştiu că eşti trist şi că ei sunt nedrepţi dar ar fi grozav să îi ignori când fac asta,  ar fi minunat să devi puternic aşa cum era tatăl tău, ar fi aşa mândru de tine, ştiu că vei reuşi!

          - Dar mamă, doar pentru că port ochelari nu sunt cu nimic mai prejos decât ei, am spus printre suspine.

            - Cu siguranţă dragul meu Glup, mai mult de atât, tu eşti un hârciog special, eşti atât de inteligent şi ai o imaginaţie cum nimeni din neamul hârciogăesc din Întinsele Câmpii nu a mai avut vreodată, eu cred că sunt invidioşi atâta tot.

            Într-adevăr ceilalţi hârciogi copii erau urâcioşi cu el, mereu îl tachinau şi îl cicăleau pentru că purta ochelari, de cele mai multe ori nu vroiau să se joace cu el şi aruncau cu boabe de grâu înspre el iar atunci el o lua la goană, era atât de singur, nu avea niciun prieten adevărat, adică avea unul sau mă rog una, era hârciog fetiţă şi o chema Foxy, avea blăniţa neobişnuit de roşcovană la fel ca şi el şi probabil acesta era motivul pentru care cei doi se înţelegeau aşa bine. 

            La şcoală Hârciogul Glup era foarte apreciat de Doamna Hârciog-Ronţ, ştia o mulţime de lucruri despre ţinuturi neatinse vreodată de picior de hârciog, vorbea în limbi străine pe care niciun hârciog obişnuit nu s-ar fi încumetat să le încerce măcar: limba şerpească, limba păsărească, limba iepurească etc., mai mult inventa tot felul de lucruri şi povestea poveşti din imaginaţia lui care îi lăsau uluiţi pe cei care ascultau, copii sau bâtrâni. La fiecare sfârşit de an primea coroniţă pe care Doamna Hârciog-Ronţ i-o aşeza pe cap cu bucurie şi multă admiraţie.

            - Am să le arăt eu lor într-o bună zi! Voi deveni cel mai puternic mamă! Mamă, te rog să îmi dai voie să plec în călătorie, îmi doresc să ajung în ţinuturile despre care am citit în cărţi.

            - Dragul meu eşti încă prea mic şi temător, sa lăsăm să mai treacă timpul, te rog o vreme să nu mai deschizi subiectul, gata, hai la masă! În curând vor ajunge şi frăţiorii tăi.

            Cina era momentul preferat al nostru, fiecare povestea tot ce făcuse peste zi. Fraţii mei erau mai mari şi după ce se prăpădise tata ei au rămas să se ocupe de aprovizionarea familiei. La masă fraţiorii mei au povestit pe unde au umblat în căutarea proviziilor pentru iarnă, au ajuns până la Râul cel Mare, mama i-a dojenit pentru că s-au aventurat prea departe, aceştia au asigurat-o că nu vor îndrăzni să trecă peste râu niciodată.

- Mami, după cină îmi povesteşti ce este la Râul cel Mare, nici tu nici fraţii mei nu îmi spuneţi nimic, o fi ceva secret? 

            -  Înainte de culcare am să vin în camera ta şi am să îţi povestesc dar bineînţeles dacă mănânci tot din farfurie.

         - În sfârşit voi afla marele secret! Fraţii mei au chicotit şi au început să-şi facă semne complice cu ochiul.

            După cină, mama a urcat în camera mea şi mi-a povestit cum un hârciog de la noi într-o dimineaţă s-a dus până la Râul cel Mare, vroia să treacă dincolo la Marea Mirişte pentru că a auzit că acolo sunt multe seminţe, putea astfel să umple cămările toate şi astfel nu mai trebuia să iasă şi iarna să mai caute în pământul îngheţat. Un şarpe uriaş a ieşit din apa râului şi l-a tras în adâncuri iar de atunci nu a mai fost văzut, se pare că acolo şi-a găsit sfârşitul.

- Tu erai mic, abia născut, nu îţi mai aminteşti nimic, de atunci niciun hârciog nu se mai încumetă să treacă râul.

- Acum înţeleg de ce te-ai supărat pe fraţii mei.

Noaptea Glup a visat cum încerca să treacă peste râu pe o plută construită de el din coji de nucă, paie şi frunze uscate pe post de vele şi cum dintr-o dată un şarpe înfricoşător a ieşit din apă să-l înhaţe dar în acel moment fu trezit de un zgomot puternic şi ciudat, un huruit groaznic iar tot ceea ce a auzit au fost ţipetele mamei lui:

                 - Fugi Glup, ascunde-te, ne vom întâlni mâine !

Nu ştiam ce se petrece m-am uitat în jur, am găsit un balon mare roşu rămas de la petrecerea mea din acest an, l-am umflat repede, am sărit pe geam şi o pală de vânt m-a luat pe sus, de acolo priveam cum toţi hârciogii alergau înnebuniţi de spaimă să găsească un adăpost din calea maşinii care huruia îngrozitor, era o combină uriaşă şi verde care intrase în lan să taie spicele coapte deja.

                - Mamă, am să te găsesc eu! atât am mai putut spune, un vânt puternic m-a împins mai sus de unde nu mai vedeam nimic.                

Capitolul 2 - Creatura din Mlaştina fără Fund

          Buimac de somn sau de leşin, nu mai ştiu, am sărit în picioare iar cu ochii pironiţi priveam spre arătarea ciudată care urma să mă înşface numaidecât.

- O doamne, ce mă fac acum? Hai isteţule găseşte ceva până nu e prea târziu! Îmi spuneam în gând. Tremuram tot, eram transpirat iar inima îmi bătea cu putere, abia am mai putut bolborosi ceva în limba păsărească iar ca prin farmec arătarea ciudată se opri, se uită lung şi spuse în aceeaşi limbă:

- Hei, cum poate un hârciog să vorbească în limba noastră?

- Oh..., hmm..., hei..., bună, am spus eu foarte încet, încât mi se părea că nici eu nu am auzit salutul apoi am continuat la fel de încet, eu sunt Hârciogul Glup şi nu ştiu unde mă aflu, poate mă ajutaţi d-voastră domnule...

- Bâtlan, sunt un bâtlan bătrân şi ursuz puştiule şi dacă aş vrea pe loc te-aş mânca, zise el aplecând ciocul peste mine. Era uriaş, avea picioarele lungi, atât de lungi încât nu li se vedea capătul, iar ciocul părea şi mai lung şi foarte portocaliu, era înficoşător aşa cum stătea aplecat asupra mea.

- Te rog cruţă-mi viaţa, sunt doar un hârciog, mi-am pierdut familia, nu ştiu unde sunt şi cum am ajuns aici, am putea deveni prieteni.

Parcă înduioşat de vorbele mele m-a lăsat în pace şi mi-a zis:

- Eşti în ţinutul Mlaştinii fără Fund, nu ştiu cum ai ajuns aici, te-am găsit dormind, aş putea să te ajut să pleci de aici dar foarte greu deoarece în această mlaştină trăieşte o creatură gigantică de care tuturor ne este foarte frică, în fiecare noapte iese din apă şi vânează păsări şi animale, nu putem face nici măcar un pas fără ca ea să afle.

- O creatură gigantică? Şi nimeni nu îi poate veni de hac?

- Toţi cei care s-au încumetat au sfârşit prost, de câţiva ani nu a mai încercat nimeni să mai facă ceva.

- Am să vă ajut eu să scăpaţi de ea.

- Păi... cum? Tu eşti prea mic, nu cred că ai să reuşeşti.

- Am să născocesc eu ceva, ştii ce, vino să ne plimbăm puţin poate îmi vine vreo idee.

Bâtlanul m-a dus să mă prezinte prietenilor săi: broscuţele şi brotăceii, berzele, lebedele, racii şi alte vietăţi de pe mlaştină, toţi au fost încântaţi de întâlnirea cu mine dar erau neîncrezători în şansele mele de reuşită. În timp ce povesteam cu ei am zărit o fântână părăsită, mi-a şi venit o idee.

- Cum pot face s-o întâlnesc?

- Creatura? Ai putea să cânţi un cântec trist? Asta îl atrage ziua afară, uneori lebedele uită de creatură şi cântă atât de frumos dar sfâşietor de trist, iar ea iese afară pe furiş şi le jumuleşte, spuse un brotac verde.

- Am eu un cântec preferat, îl cânta mama mea, voi cânta aici pe mal, când creatura va ieşi din mlaştină, eu voi fugi şi o voi ademeni până la fântână, voi lua capacul şi eu mă voi urca pe meterezele fântânii iar ea va cădea înăuntru după care vom pune capacul, îl vom prinde în cuie şi în veci nu va mai ieşi de acolo.

Deoarece capacul de pe fântână era foarte greu şi nu reuşeau să-l ridice singuri, Glup i-a cerut bâtlanului şi prietenilor săi să-l ajute să construiască o macara uriaşă din papură, trestii şi frunze de nuferi cu care să poată da la o parte capacul.

Cu toţii s-au apucat de treabă, construcţia macaralei a durat fix trei zile şi trei nopţi, în cele trei nopţi petrecute acolo, Glup, a văzut creatura ieşind din mlaştină, era cu adevărat înfricoşătoare, semăna cu un peşte gigant: braţele erau acoperite cu solzi, în loc de coadă de peşte avea două picioare cu nişte gheare ascuţite ca nişte săbii şi din gură scotea o limbă de foc.

În zorii celei de a treia zi am ieşit cu prietenul meu bâtlanul din ascunzătoare, am mers la fântână şi cu macaraua am reuşit să dăm la o parte capacul, apoi ne-am întors la mal şi am început să cânt cântecul trist pe care mama mea îl cânta de fiecare dată când îşi amintea de tata, era sfâşietor de trist, nu a durat foarte mult şi creatura s-a arătat, tuna şi fulgera, eram puţin îngrozit dar nu am renunţat.

                 - Cine a îndrăznit să îmi strice somnul! îl voi devora numaidecât, a tunat creatura.

Dar Hârciogul Glup nu s-a lăsat intimidat şi a început să alerge spre fântână 
-   Haide creatură, vino, azi îţi voi veni de hac!

Creatura a început să alerge în urma lui Glup aruncând săgeţi de foc din gura înfricoşătoare, când a ajuns la fântână Glup împreună cu bâtlanul s-au urcat pe marginea acesteia iar creatura întinzându-se să-i prindă pe cei doi a căzut în fântână în momentul  în care aproape a pus gheara pe ei, cei doi au tras capacul cu macaraua la loc şi l-au fixat în cuie ca să nu poată fi deschis.

                - Aici vei putrezi creatură ucigaşă, spuse Glup.

Toate vieţuitoarele Mlaştinii fără Fund au ieşit din ascunzătoare, nu le venea să creadă că sunt liberi de acum în colo, toţi i-au mulţumit lui Glup şi l-au aruncat în sus de bucurie iar seara au organizat o petrecere în cinstea lui.

- Mulţumesc bunul meu prieten spuse bâtlanul, ne-ai salvat mlaştina de creatura gigantică, acum   

sunt la dispoziţia ta, porunceşte şi te voi ajuta şi eu.

- Cred că ai putea face ceva pentru mine, du-mă acasă te rog la familia mea, pe Întinsele Câmpii.

- Of bunul meu prieten, îmi pare rău dar nu pot zbura atât de departe, nu aş mai ştii drumul de întoarcere către casă. Uite cum vom face, te voi duce până la Marea Mirişte, de acolo mai ai puţin până acasă, va trebui doar să o traversezi, plecăm mâine în zori.

Mi-am luat rămas bun de la noii mei prieteni cu speranţa că într-o bună zi ne vom revedea.

La ivirea zorilor bâtlanul m-a trezit, am urcat pe spatele său şi am pornit la drum. Ce frumos era totul văzut de sus! Părea că noi suntem stăpânii întregului ţinut.

Când am ajuns la Marea Mirişte ne-am îmbrăţişat şi ne-am luat rămas bun.

- Poate ne vom mai întâlni am spus eu.

- Cine ştie, poate într-o bună zi, spuse bâtlanul în timp ce îşi lua zborul.

- La revedere bunul meu prieten !

 

Capitolul 3 - Marea Mirişte

  După despărţirea de bâtlan am luat-o binişor la pas, soarele era deasupra mea deci trebuia să fie ora amiezii. 
- Cu siguranţă până diseară voi fi acasă mi-am spus în gând, neştiind ce urma să mi se întâmple.

Era foarte cald, părea că nu mai plouase de multă vreme în aceste locuri, îmi era tare sete dar neavând apă m-am gândit să caut puţină umbră să trag un pui de somn poate se va răcori mai încolo. Zis şi făcut!

- Trezeşte-te Hârciogule, a tunat o voce groasă! Mi-am deschis ochii dar din cauza soarelui nu vedeam nimic, doar nişte umbre lungite peste mine.

Nişte colţi puternici m-au apucat de ceafă şi m-au azvârlit cât colo, când mi-am revenit am văzut că eram înconjurat de o haită de coioţi.

- Cum te numeşti şoarece? Întrebă cel care părea a fi şeful haitei.

-Nu sunt şoarece, sunt hârciog domnule, Glup e numele meu  şi am vrut să ...

- Taci, nu te-am întrebat ce ai vrut, o să faci ce vreau eu acum, ai înţeles?

     Deşi nu mai eram atât de fricos după experienţele de până acum totuşi nu puteam spune nimic contra lui deoarece ei erau mulţi iar eu eram de unul singur.

- Fii atent şoarece amărât! tună el.

- Hârciog, Domnule! l-am corectat politicos.

- Vorbeşti doar când te întreb altfel vei ajunge hrană pentru garda mea! Uite cum stă treaba,  ai să primeşti o sarcină dacă o vei duce la îndeplinire vei pleca acasă în caz contrar vei rămâne prizonierul nostru atâta timp cât voi decide eu sau hrană pentru ei şi arătă spre haita de coioţi. Toţi mârâiau ameninţător.

- Ce trebuie să fac Domnule Coiot?

- În primul rând îmi vei spune Şef Coiot Stix, ai înţeles ? Stix e numele meu, ai înţeles ? acum... în Marea Mirişte nu a mai plouat de două luni, va trebui să îţi pui mintea iscusită de şobolan la contribuţie şi să faci să plouă.

- Să ce ? Să plouă ! Dar cum eu un biet hârciog pot face să plouă ?

- E treaba ta, nu a mea ! Luaţi-l gărzi!

Glup a fost luat pe sus şi a fost pus într-o cuşcă cu gratii din care nu putea să evadeze nici musca darămite un ditamai hârciog.

- Hai Glup, născoceşte ceva îmi spuneam în gând, altfel aici vei putrezi.

În Marea Mirişte a venit noaptea iar eu nu găseam nicio soluţie, deşi eram agitat am aţipit puţin şi am avut un vis, se făcea că bunica îmi spunea ceva la ureche, m-am trezit imediat şi mi-am amintit de vis, bunica mea era recunoscută pentru vrăjitoriile pe care le făcea, în vis mi-a şoptit o formulă magică prin care să aduc ploaia doar că nu mi-o mai aminteam exact. Când s-a luminat de zi i-am fluierat pe coioţii gardieni.

- Hei, spuneţi şefului vostru să vină la mine!

În câteva minute şi-a făcut apariţia mârâind nemulţumit pentru că i-am stricat somnul.

- Sper să ai ceva valabil, altfel…şi mi-a arătat colţii ascuţiţi.

- Am nevoie de o găleată, o umbrelă şi trei spice coapte din care să nu lipsească niciun bob.

- Aţi auzit?! s-a întors către haită, aveţi cinci minute să le aduceţi, tună el.

- Da Şef Coiot Stix! şi s-au împrăştiat cu toţii în patru zări.

Au revenit în patru minute cu cele solicitate, am fost descuiat şi ei au făcut cerc în jurul meu, am pus găleata cu gura în jos în mijloc, spicele le-am băgat sub găleată iar cu umbrela deschisă am început să dansez în jurul găleţii, eram caraghios dar ce conta, important era să scap de aici.

- Burda-Purda-Pico-Top-Vino Ploaie Peste Tot! am aşteptat puţin dar nu părea nimic schimbat.

Stix începu să mârâie.

          - Burda-Kurda-Pico-Top-Vino Ploaie Peste Tot! din nou nimic, am început să mă agit, hai concentrează-te Glup, nu vei râmâne aici o veşnicie, îmi spuneam în gând.

- Incă o dată Şef Coiot Stix, precis voi reuşi.

- Mai ai o încercare, de nu vei reuşi aici vei sfârşi, ai înţeles?!

- Burda-Surda-Pico-Top-Vino Ploaie Peste Tot!

Abia am terminat de rostit formula magică şi s-au adunat norii de ploaie, în câteva minute a început să plouă cu găleata. Coioţii au început să danseze în ploaie de bucurie.

      - Am reuşit! Am reuşit! Acum voi pleca, râmâneţi cu bine!

- Ha, ha, ha...să pleci? Spuse coiotul. Crezi că voi renunţa la un hârciog aşa priceput ca şi tine, ne-ai putea fi de ajutor aici şi de acu’ înainte.

- Dar ai promis coiotule că dacă îţi aduc ploaie mă laşi să plec.

- Eu nu sunt un coiot de cuvânt şobolane! Gărzi ! Inchideţi-l !

Eram deznădăjduit, m-au tras pe sfoară, cum voi reuşi să scap, am început să mă gândesc la metode de a evada din captivitatea coioţilo. Afară ploua în continuare, coioţii se bucurau de ploaie şi se zbenguiau în apropiere.

Era linişte în cuşca mea când deodată am auzit un foşnet, am ciulit urechile, se auzea de undeva de sub mine acel zgomot, m-am dat la o parte şi nu mi-a venit să cred...cineva săpa să iasă afară în cuşca mea...o cârtiţă, era o cârtiţă.

- Hai vino cu mine, te voi ajuta să scapi.

Fără să pun întrebări am urmat-o, am mers prin tunelul săpat de ea şi am ajuns în nişte galerii, atunci ne-am oprit.

- Acum eşti în siguranţă, suntem în Galeriile Secrete, ei nu te pot găsi, te voi duce până într-un loc în care vei putea ieşi afară, e un loc unde vin copiii să se joace, coioţii nu merg acolo, nu le plac copii. Ah, am uitat să mă prezint, sunt Cârtiţa Shaba, aceste galerii sunt ale mele, am muncit mult să le construiesc.

- Eu sunt Glup Hârciogul, nici nu am apucat să îţi mulţumesc, am să îţi fiu recunoscător toată viaţa, eşti aşa bună, nu am mai întâlnit pe cineva atât de generos ca şi tine până acum.

Galeriile Secrete erau luminate de nişte candelabre de cristal, acolo Cârtiţa Shaba avea adunate o mulţime de provizii pentru iarnă dar şi lăzi cu banuţi de aur, pietre preţioase şi nestemate adunate de ea de-a lungul anilor.

-  Acesta e pentru tine, să-l păstrezi în amintirea mea, spuse buna cârtiţă întinzându-mi un bănuţ de aur.

-     Mulţumesc din suflet, nu te voi uita niciodată.

Buna cârtiţă Shaba a pregătit repede masa pentru mine, mi-a pus în faţă tot felul de bunătăţi din galeriile ei, am mâncat pe săturate, eram lihnit de foame, în timpul mesei mi-a povestit despre ea şi Galeriile Secrete, despre familia ei care se prăpădise în timpul unor inundaţii şi despre viaţa ei singuratică, i-am povestit şi eu despre surprinzătoarea mea călătorie, despre prietenii noi de la Mlaştina fără Fund şi păţania cu coiotul Stix.

-    E timpul să plecăm Glup, imediat coioţii  vor observa absenţa ta şi te vor căuta.

Am mers câteva ore prin frumoasele galerii şi am ajus la capăt.

- Aici poţi ieşi în siguranţă, mai ai puţin până acasă, va trebui să treci Râul cel Mare, eu nu te mai pot ajuta, nu pot sta afară, doar întunericul de sub pământ îmi face bine, râmâi cu bine Glup.

- Poate ne vom reîntâlni într-o bună zi, eşti o prietenă adevărată.

Ne-am îmbrăţişat de rămas bun iar eu am ieşit afară. Ploaia se oprise.

Capitolul 4 - Râul cel Mare

        Ajuns afară, pe Glup a început să îl preocupe un alt gând, oare cum va putea trece peste Râul cel Mare, ştia de la mama sa că acolo sălăşluieşte un şarpe uriaş şi nimeni din neamul lor nu s-a încumetat să se aventureze să-l treacă de la acel incident cu hârciogul dispărut în adâncuri.

            -  Oare ce or fi spus coioţii de dispariţia mea? se întrebă zâmbind.       

            După masă, Glup a mers să cerceteze locurile, a găsit tot felul de lucruri uitate de copii acolo pe mirişte: mingi sparte, zmee rupte, coarde uitate de fetiţe şi alte jucării stricate.

            Oare cum aş putea trece peste râu se întrebă iar, nici nu termină bine că îi şi veni o idee. V-am spus doar era un hârciog isteţ.

-      Bravo Glup, ţipă de bucurie, eşti cel mai grozav hârciog inventator!

            Glup adună toate lucrurile lăsate de copii şi începu să lucreze, ronţăia bucăţile de pânză de la zmee, a cusut apoi cu paie bucăţile între ele, coardele fetelor le-a tăiat în bucăţi egale iar la sfârşit...să vezi minunăţie! O parapantă frumos colorată aşa cum a văzut în revistele luate şi citite pe furiş din sertarele fraţilor săi mai mari.

            - Acum am nevoie doar de o movilă şi un vânt bun.

A căutat în împrejurimi cu băgare de seamă o ridicătură pentru a putea a-şi putea lua zborul, nu a durat prea mult apoi a mai aşteptat preţ de o oră să se stârnească un vânt bun pentru zbor.

-        La drum Glup, în curând ai să fii acasă !

            Glup s-a legat cu corzile parapantei de mijloc iar vântul l-a ridicat sus de tot, să fi mers cam o oră când din senin s-a pornit o furtună, Glup nu mai putea controla parapanta, pierdea altitudine, cobora cu rapiditate, Glup a închis ochii şi a aşteptat aterizarea.

            Buf, poc, pleosc, trosc, atât s-a auzit, Glup o deschis ochii şi s-a pipăit, era întreg, doar ochelarii îi sărise pe undeva, s-a desfăcut din legături şi să vezi minune…, era pe o epavă veche, epava unui vapor, fix în mijlocul Râului cel Mare şi deja se întunecase de-a binelea.

            - Of, ce ghinion, mai aveam atât de puţin, acum ce voi face, parapanta e stricată, în apă sălăşuieşte şarpele uriaş, eu sunt singur pe o epavă ruginită şi e noapte, voi găsi eu ceva, nu voi rămâne aici.

Chiar dacă era noapte Glup s-a dus în recunoaştere pe epavă, devenise curajos şi nimic nu îl mai speria, s-a plimbat pe punte dar nu a găsit nimic care să-l ajute la repararea parapantei, a coborât apoi nişte scări care scârţîiau înfiorător, la baza scărilor a găsit o uşa, a intrat în ceea ce părea a fi cabina capitanului.

Nişte ochi iscoditori îl urmăreau pas cu pas, Glup începu să caute prin sertare şi dulapuri neştiind că este urmărit.  

-   Buhu-uhu ! Glup sări cât colo.

        - Ce mai speriat ! Cine eşti ?

        - Eu sunt Bufniţa Rosalia, sunt stăpâna acestui loc, am auzit când ai sosit, ce doreşti de fapt? Ce cauţi aici nepoftit?

-   Vreau doar să găsesc ceva unelte pentru a repara parapanta cu care am aterizat aici, apoi voi  merge mai departe către casă, locuiesc în Întinsele Câmpii, sunt paşnic, nu vreau să-ţi fac niciun rău.        

-   Nici eu nu am de gând să îţi fac rău doar că nu ştiam cu ce gând ai venit aici, ba chiar ţi-aş cere ajutorul, prietenii mei liliecii sunt închişi de multă vreme în cala vaporului, nişte copii s-au jucat pe epavă şi au închis uşa la plecare, ei au rămas captivi acolo, nu mai pot ieşi, cred că sunt lihniţi de foame şi sete, vorbim prin pereţi în fiecare zi dar nu-i pot ajuta să iasă de una singură.

         - Te voi ajuta cu mare plăcere, du-mă acolo!

         -   Urmează-mă!

            Când am ajuns acolo am constatat că este o uşă grea de metal pe care doar noi doi nu puteam să o deschidem.

         - Trebuie să găsim ceva pe aici, ceva care să ne ajute să deschidem uşa, vino Rosalia să căutăm împreună.

            Am urcat din nou pe punte, am început să scotocim: parâme, vele rupte, ancora ruginită, steaguri sfâşiate, plase de pescuit, oare ce aş putea folosi? Nu aveam nici cea mai vagă idee, m-am gândit că ar fi o idee bună să îmi repar parapanta şi să plec după ajutoare dar am întârzia prea mult iar bieţii lilieci oricum suferă. Hai Glup trebuie să fie ceva!

         - Aha, am găsit Rosalia, îi vom salva pe prietenii tăi! Uite cârma vasului, e întreagă, nu s-a rupt, vom lega o parâmă lungă cu un capăt de ea iar cu celălalt de clanţa uşii de la cală, împreună vom învârti cârma iar aşa uşa se va deschide.

              - Ura Glup, a ţipat Rosalia şi a bâtut din aripi de bucurie!

        Ne-am apucat de treabă, nu a fost deloc uşor, amândoi am transpirat de la aşa efort, la un moment dat uşa începu să scârţîie şi încet, încet s-a dat la o parte, un puhoi de lilieci au ieşit de acolo în zbor.

        - Mulţumim Hârciogule, ne-ai salvat viaţa, eşti eroul nostru, mulţumim şi ţie Rosalia, eşti o  

adevărată prietenă, au spus ei după ce au ieşitdin cală.

    Cu toţii eram foarte fericiţi... şi obosiţi. Era deja dimineaţă, liliecii şi bufniţa s-au oferit să mă ajute să îmi repar parapanta doar că trebuia să aştept până se lasa din nou întunericul deoarece atât liliecii cât şi bufniţele doar noaptea pot ieşi afară, nu le place lumina. În acest timp le-am povestit aventurile călătoriei mele, erau foarte încântaţi cu toţii de istorisirile mele, apoi i-am întrebat de şarpele uriaş din Râul cel Mare şi de povestea care circula în ţinutul nostru.

                  - Ha, ha, şarpele uriaş nu există, e doar un mit Glup, spuse Rosalia.

                  - Cine ştie cum o fi sfârşit hârciogul vostru, adăugă un liliac.

                  - Nu e nimic în acest râu şi nu a fost niciodată, adăugă un altul.

                   - Doar un mit? Sunteţi siguri?

            Am râs cu toţii, apoi ei au povestit cum a eşuat vaporul şi cum au pus ei stâpânire pe epavă, nu le-a fost uşor, a trebuit să se bată cu nişte raci care încercau să invadeze epava.

           Aşa a trecut toată ziua, când a venit seara bufniţa împreună cu liliecii au plecat să-mi caute materialele necesare pentru reparaţii, au venit după câteva ore cu sfori, aţe, ace, sârme şi toată noapte am muncit, dimineaţa parapanta era pregătită de drum. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am luat rămas bun.

                  - Rămâneţi cu bine dragilor!

                  - La revedere Glup, nu te vom uita niciodată!

                  - Poate ne vom revedea într-o bună zi.

            Vântul era prielnic pentru zbor, mi-am dat drumul de pe marginea punţii ruginite, vântul m-a ridicat sus, tot mai sus, abia îi mai zăream pe prietenii mei. Era o zi frumoasă şi călduţă.