Capitolul 3 - Marea Mirişte

  După despărţirea de bâtlan am luat-o binişor la pas, soarele era deasupra mea deci trebuia să fie ora amiezii. 
- Cu siguranţă până diseară voi fi acasă mi-am spus în gând, neştiind ce urma să mi se întâmple.

Era foarte cald, părea că nu mai plouase de multă vreme în aceste locuri, îmi era tare sete dar neavând apă m-am gândit să caut puţină umbră să trag un pui de somn poate se va răcori mai încolo. Zis şi făcut!

- Trezeşte-te Hârciogule, a tunat o voce groasă! Mi-am deschis ochii dar din cauza soarelui nu vedeam nimic, doar nişte umbre lungite peste mine.

Nişte colţi puternici m-au apucat de ceafă şi m-au azvârlit cât colo, când mi-am revenit am văzut că eram înconjurat de o haită de coioţi.

- Cum te numeşti şoarece? Întrebă cel care părea a fi şeful haitei.

-Nu sunt şoarece, sunt hârciog domnule, Glup e numele meu  şi am vrut să ...

- Taci, nu te-am întrebat ce ai vrut, o să faci ce vreau eu acum, ai înţeles?

     Deşi nu mai eram atât de fricos după experienţele de până acum totuşi nu puteam spune nimic contra lui deoarece ei erau mulţi iar eu eram de unul singur.

- Fii atent şoarece amărât! tună el.

- Hârciog, Domnule! l-am corectat politicos.

- Vorbeşti doar când te întreb altfel vei ajunge hrană pentru garda mea! Uite cum stă treaba,  ai să primeşti o sarcină dacă o vei duce la îndeplinire vei pleca acasă în caz contrar vei rămâne prizonierul nostru atâta timp cât voi decide eu sau hrană pentru ei şi arătă spre haita de coioţi. Toţi mârâiau ameninţător.

- Ce trebuie să fac Domnule Coiot?

- În primul rând îmi vei spune Şef Coiot Stix, ai înţeles ? Stix e numele meu, ai înţeles ? acum... în Marea Mirişte nu a mai plouat de două luni, va trebui să îţi pui mintea iscusită de şobolan la contribuţie şi să faci să plouă.

- Să ce ? Să plouă ! Dar cum eu un biet hârciog pot face să plouă ?

- E treaba ta, nu a mea ! Luaţi-l gărzi!

Glup a fost luat pe sus şi a fost pus într-o cuşcă cu gratii din care nu putea să evadeze nici musca darămite un ditamai hârciog.

- Hai Glup, născoceşte ceva îmi spuneam în gând, altfel aici vei putrezi.

În Marea Mirişte a venit noaptea iar eu nu găseam nicio soluţie, deşi eram agitat am aţipit puţin şi am avut un vis, se făcea că bunica îmi spunea ceva la ureche, m-am trezit imediat şi mi-am amintit de vis, bunica mea era recunoscută pentru vrăjitoriile pe care le făcea, în vis mi-a şoptit o formulă magică prin care să aduc ploaia doar că nu mi-o mai aminteam exact. Când s-a luminat de zi i-am fluierat pe coioţii gardieni.

- Hei, spuneţi şefului vostru să vină la mine!

În câteva minute şi-a făcut apariţia mârâind nemulţumit pentru că i-am stricat somnul.

- Sper să ai ceva valabil, altfel…şi mi-a arătat colţii ascuţiţi.

- Am nevoie de o găleată, o umbrelă şi trei spice coapte din care să nu lipsească niciun bob.

- Aţi auzit?! s-a întors către haită, aveţi cinci minute să le aduceţi, tună el.

- Da Şef Coiot Stix! şi s-au împrăştiat cu toţii în patru zări.

Au revenit în patru minute cu cele solicitate, am fost descuiat şi ei au făcut cerc în jurul meu, am pus găleata cu gura în jos în mijloc, spicele le-am băgat sub găleată iar cu umbrela deschisă am început să dansez în jurul găleţii, eram caraghios dar ce conta, important era să scap de aici.

- Burda-Purda-Pico-Top-Vino Ploaie Peste Tot! am aşteptat puţin dar nu părea nimic schimbat.

Stix începu să mârâie.

          - Burda-Kurda-Pico-Top-Vino Ploaie Peste Tot! din nou nimic, am început să mă agit, hai concentrează-te Glup, nu vei râmâne aici o veşnicie, îmi spuneam în gând.

- Incă o dată Şef Coiot Stix, precis voi reuşi.

- Mai ai o încercare, de nu vei reuşi aici vei sfârşi, ai înţeles?!

- Burda-Surda-Pico-Top-Vino Ploaie Peste Tot!

Abia am terminat de rostit formula magică şi s-au adunat norii de ploaie, în câteva minute a început să plouă cu găleata. Coioţii au început să danseze în ploaie de bucurie.

      - Am reuşit! Am reuşit! Acum voi pleca, râmâneţi cu bine!

- Ha, ha, ha...să pleci? Spuse coiotul. Crezi că voi renunţa la un hârciog aşa priceput ca şi tine, ne-ai putea fi de ajutor aici şi de acu’ înainte.

- Dar ai promis coiotule că dacă îţi aduc ploaie mă laşi să plec.

- Eu nu sunt un coiot de cuvânt şobolane! Gărzi ! Inchideţi-l !

Eram deznădăjduit, m-au tras pe sfoară, cum voi reuşi să scap, am început să mă gândesc la metode de a evada din captivitatea coioţilo. Afară ploua în continuare, coioţii se bucurau de ploaie şi se zbenguiau în apropiere.

Era linişte în cuşca mea când deodată am auzit un foşnet, am ciulit urechile, se auzea de undeva de sub mine acel zgomot, m-am dat la o parte şi nu mi-a venit să cred...cineva săpa să iasă afară în cuşca mea...o cârtiţă, era o cârtiţă.

- Hai vino cu mine, te voi ajuta să scapi.

Fără să pun întrebări am urmat-o, am mers prin tunelul săpat de ea şi am ajuns în nişte galerii, atunci ne-am oprit.

- Acum eşti în siguranţă, suntem în Galeriile Secrete, ei nu te pot găsi, te voi duce până într-un loc în care vei putea ieşi afară, e un loc unde vin copiii să se joace, coioţii nu merg acolo, nu le plac copii. Ah, am uitat să mă prezint, sunt Cârtiţa Shaba, aceste galerii sunt ale mele, am muncit mult să le construiesc.

- Eu sunt Glup Hârciogul, nici nu am apucat să îţi mulţumesc, am să îţi fiu recunoscător toată viaţa, eşti aşa bună, nu am mai întâlnit pe cineva atât de generos ca şi tine până acum.

Galeriile Secrete erau luminate de nişte candelabre de cristal, acolo Cârtiţa Shaba avea adunate o mulţime de provizii pentru iarnă dar şi lăzi cu banuţi de aur, pietre preţioase şi nestemate adunate de ea de-a lungul anilor.

-  Acesta e pentru tine, să-l păstrezi în amintirea mea, spuse buna cârtiţă întinzându-mi un bănuţ de aur.

-     Mulţumesc din suflet, nu te voi uita niciodată.

Buna cârtiţă Shaba a pregătit repede masa pentru mine, mi-a pus în faţă tot felul de bunătăţi din galeriile ei, am mâncat pe săturate, eram lihnit de foame, în timpul mesei mi-a povestit despre ea şi Galeriile Secrete, despre familia ei care se prăpădise în timpul unor inundaţii şi despre viaţa ei singuratică, i-am povestit şi eu despre surprinzătoarea mea călătorie, despre prietenii noi de la Mlaştina fără Fund şi păţania cu coiotul Stix.

-    E timpul să plecăm Glup, imediat coioţii  vor observa absenţa ta şi te vor căuta.

Am mers câteva ore prin frumoasele galerii şi am ajus la capăt.

- Aici poţi ieşi în siguranţă, mai ai puţin până acasă, va trebui să treci Râul cel Mare, eu nu te mai pot ajuta, nu pot sta afară, doar întunericul de sub pământ îmi face bine, râmâi cu bine Glup.

- Poate ne vom reîntâlni într-o bună zi, eşti o prietenă adevărată.

Ne-am îmbrăţişat de rămas bun iar eu am ieşit afară. Ploaia se oprise.