Surprinzătoarele aventuri ale Hîrciogului Glup

Despre mine

"De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară!"

                         Antoine de Saint Exupery

"Când eram mic şi nu ştiam să citesc, mama era cartea mea!"

Părinţii care le citesc cu voce tare poveşti copiilor lor îi influenţeză puternic, pozitiv şi construiesc o fundaţie pentru întreaga viaţă, cu beneficii nemăsurate. Dar care sunt aceste beneficii ale cititului cu voce tare? Despre ce avantaje vorbim, de fapt?  Iată un rezumat ale celor mai importante modalităţi prin care cititul poveştilor cu voce tare va schimba vieţile copiilor voştri şi chiar şi pe ale... voastre. Nu se va întampla peste noapte, fiind o schimbare treptată, dar cititul în permanenţă şi cu drag va aduce cu siguranţă modificari pe durata îndelungată.  Aţi ştiut...
În viaţa modernă, atât de agitată si de plină, a citi copiilor este pentru părinţi o cale simplă şi plăcută de a petrece timp concentrându-se pe familie. Copiii mici au nevoie de foarte mult timp, dedicat special lor, alături de cei dragi.

• A le citi poveşti copiilor, cu voce tare, este amuzant.

• A le povesti copiilor este o experienţă minunată, prin care va apropiaţi de ei şi prin care dezvoltaţi comunicarea simplă, esenţială, cu ei.

• Le arată copiilor, clar si precis, că sunt importanţi pentru noi.

• Ii modelează pe copii spre a deveni cititori.

• Crescând un cititor sporim în mod semnificativ potenţialul copilului pentru succesul academic, ca şi pentru o viaţă de succes în general.

• Ii ajută pe copii să-şi dezvolte limbajul.

• Construieşte deprinderile de ascultare şi dezvoltă capacitatea de concentrare a copilului.

•  Dezvoltă abilitatea copiilor de a se exprima mai încrezători, cu mai multa uşurinţă şi precizie, atât în exprimarea orală, cat şi în cea scrisă.

• Dezvoltă curiozitatea naturală a copiilor.

• Dezvoltă creativitatea şi abilitatea copilului de a-şi folosi imaginaţia.

• Lărgeşte orizontul de cunoştinte al copilului, îi linişteşte temerile, îl expune la situaţii noi şi îl învaţă comportamente corecte.

• A le citi copiilor poveşti oferă cele mai bune ocazii de învaţare.

•  Cărţile ilustrate le dezvoltă gustul artistic, prin expunerea la diverse forme de artă.

 "O casă fără cărţi este ca o cameră fără ferestre". - Heinrich Mann (1871-1950)

Traducerea si adaptarea:
Simona Gouraud
Sursa: Little Ones Reading Resource

Povestea – instrument în terapia copilului

Povestea – instrument în terapia copilului

In decursul istoriei poveştile au fost utilizate pentru a calma, a vindeca, a inspira. O poveste devine terapeutică atunci când îl provoacă pe ascultător/cititor să îşi schimbe modul de înţelegere într-unul nou şi sănătos, poveştile duc la dezvoltarea unor reacţii emoţionale adaptative, a gândirii, percepţiilor, credinţelor, imaginii de sine şi a abilităţilor sociale.

Modalitatea prin care povestea terapeutică transmite copilului anumite informaţii este cu totul inedită. Dacă în alte metode terapeutice se utilizează mijloace care se axează pe discutarea problemei copilului, poveştile ne oferă prin intermediul metaforei terapeutice o modalitate prin care putem să aflăm informaţii valoroase despre emoţiile, gândurile copilului, folosindu-ne de animaţie, ficţiune, simboluri.

O poveste cu-n răţoi

Salut prieteni, am să vă spun o poveste tare interesantă, dar vai, am uitat să mă prezint, eu sunt răţuşca Maky iar povestea nu este despre mine aşa cum probabil v-aţi imaginat, nu că eu n-aş avea ce povesti despre mine dar poate altădată. Acum vă voi spune povestea frăţiorului meu, Măcăilă, cred că e mai interesantă .

Frăţiorul meu Măcăilă este penultimul născut dintre noi frăţiorii, cinci la număr, iar eu sunt mezina, dintre noi toţi el este cel mai bun înotător dar nu numai dintre noi ci din tot neamul răţoiesc. Inoată pe lac, pe râu chiar si în susul râului, chiar şi atunci când râul se umfla după vreo ploaie mai zdravănă, ce mai…e cel mai bun, şi ce scufundări mai face… poate o să aveţi ocazia să-l vedeţi într-o bună zi.
Acum o să vă spun un secret, el nu a fost întotdeauna aşa, adică mare campion pe lac. Când eram mici şi mergeam cu mama şi tata la baltă el nici măcar nu vroia să se apropie de apă, stătea singur pe mal, până terminam noi lecţiile de înot şi zbenguiala de după lecţii, şi se uita întristat la noi, era mereu mâhnit, mama, tata şi noi frăţiorii îl tot chemam, îl rugam, îi spuneam cât e de grozav în apă dar el nu vroia să audă şi pace.

Noi am ştiut mereu de ce nu vrea în apă şi o să vă spun şi vouă dar să nu-i spuneţi că de la mine ştiţi, în prima zi când ne-a dus mama la baltă să ne înveţe cum să înotăm el sărăcuţul a alunecat din greşeală în apă dar mama precaută cum e, repede l-a scos pe mal şi nu s-a întâmplat nimic grav, doar că Măcăilă s-a speriat foarte tare şi de atunci a refuzat să mai intre în apă de frică că s-ar putea repeta acel incident.

Staţi! Nu e gata povestea de abia acum începe partea interesantă... într-o zi la noi pe baltă a apărut un răţoi foarte bun înotător, expert ce mai..., făcea giumbuşlucuri, scufundări, organiza întreceri şi le câştiga pe toate iar Măcăilă era de-a dreptul fascinat de el, îl privea cu admiraţie fără să clipească măcar.

Intr-una din zile MAC-MAC, aşa îl chema pe acest răţoi, l-a observat pe Măcăilă că stă  singur pe mal şi l-a întrebat de ce el nu intră niciodată în apă, Măcăilă şi-a luat inima-n dinţi şi i-a povestit întreaga păţanie, atunci MAC MAC s-a oferit să-l ajute iar noi toţi frăţiorii am aplaudat la aflarea veştii că Măcăilă doreşte să înveţe în sfârşit să înoate .

La început MAC MAC l-a pus să se apropie doar de apă şi să bage o aripioară în apă, apoi  i-a cerut să intre cu lăbuţele doar, şi să se joace aşa puţin şi treptat, treptat a reuşit să-l aducă în apă împreună cu noi, apoi l-a învăţat  să înoate. Măcăilă era absolut fascinat, nu-i venea să creadă  că şi el putea  să facă  ceea ce noi făceam demult, apoi l-a învăţat tot felul de trucuri şi mişcări iar noi îi aplaudam orice încercare mai dificilă .

Intr-o zi MAC MAC a trebuit să se întoarcă la balta lui şi-a luat rămas bun de la noi,  mama, tata şi noi toţi i-am mulţumit pentru ajutorul dat lui Măcăilă. Măcăilă a fost tare trist în acea zi dar acum ştia să înoate şi nu oricum ci ca un campion de fapt aşa a şi ramas, cel mai mare campion pe lac.

A trecut de atunci foarte mult timp şi nimeni în afară de noi, familia lui, nu îşi mai aminteşte despre Măcăilă <<cel care se temea de apă >>. Eu sunt tare mândră de frăţiorul meu şi mă bucur tare mult pentru el că a descoperit cât e de plăcut să te bălăceşti în apă.

Sper că v-a plăcut povestea iar cea despre mine o lasăm pe altădată. Salut prieteni.

Autor:  Camelia Bîrsan

Fetiţa care nu credea în zâne

A fost  odată ca niciodată o fetiţă  pe care o chema Adela, era o fetiţă  foarte frumoasă şi îi plăcea tare mult la şcoală unde avea o mulţime de prieteni, locuia împreună cu părinţii ei într-o casa frumoasă,  la marginea unui oraş foarte mare. In ultima vreme Adela era tare supărată deoarece părinţii erau mai tot timpul plecaţi de acasa cu treburi de serviciu. Uneori era atât de tristă încât se închidea în camera ei şi plângea ca să nu o vadă nimeni şi îşi zicea că sigur părinţii nu o mai iubesc deoarece nu mai stau prea mult acasă ca şi alţi părinţi ai prietenelor ei, ea fiind nevoită să petreacă  mai mult timp cu bona.

Intr-o zi, pe când facea curăţenie în camera ei, a descoperit o carte mai veche, probabil fusese a mamei, pe care nu o mai văzuse până atunci,a deschis-o şi ce să vezi: era o carte cu zâne.

- Ha, ha, zâne!? ce prostie să crezi în zâne, acum ştiu că nu există, cred că orice copil ştie acest lucru.

Dar nici nu termină bine de zis că în faţa ei şi apăru o zână, cu o rochie superbă din matase verde cu floricele crem, cu părul, tot bucle lăsat pe spate, de culoarea spicelor coapte de grâu şi avea în mână acel băţ magic, şti tu care, bagheta!

Adela s-a dat un pas în spate dar nu s-a pierdut cu firea, i-a zâmbit şi  vădit încurcată întrebă:

-         Chiar eşti zână adevărată ?

-         Am înţeles că nu crezi în zâne, aşa e?

-         Păi …hm,…păi, acum nu mai ştiu ce să spun.

-         Bun, acum haide să facem o demonstraţie, puneţi trei dorinţe iar eu ţi le voi îndeplini.

-         Ce interesant! Pot începe deja ?

 Adela nu se abţinu şi bătu din palme bucuroasa, îşi zise în sinea ei  “Trei dorinţe, nu pot să cred, oare mă va crede cineva, fetele ar fi invidioase acum”.

 -   Bine, am să încep cu prima, vreau să am o camera nou –nouţă, zugrăvită, cu mobilier nou, jucării şi cărţi noi aşa ca în filme.

            Zâna scutură bagheta şi ce să vezi, camera se transformă  brusc într-o alta cu totul schimbată, Adela nu se abţinu şi chiui de bucurie, se freca la ochi dar camera noua era acolo şi gata.

            - A doua dorinţă te rog, zise zâna cu bunătate.

            - Aş dori o rochie la fel ca şi a ta.

            - Nimic mai simplu pentru o zâna. Invârti bagheta în aer şi rochia era deja aşezata pe pat, identică cu a sa.

            Adela se frecă cu neîncredere la ochi dar rochia era acolo în continuare. NU mai putea de bucurie.

-         Şi acum ultima dorinţă te rog.

-         Ultima dorinţa este ca părinţii mei să fie  mereu lânga mine.

Zâna stătu puţin pe gânduri şi apoi zise.

            -   Păi asta nu pot !

            -   Cum adică nu poţi? Nu spuneai chiar tu că poţi orice?

            -   Pot orice într-adevăr dar dorinţa aceasta e demult şi tot timpul îndeplinită iar eu nu pot îndeplini o dorinţă gata îndeplinită, înţelegi?

            - Nu, nu înţeleg .

            - Să-ţi explic, părinţii tăi sunt mereu lângă tine, chiar dacă  nu sunt mereu acasă nu înseamnă că nu sunt mereu lângă tine, chiar în acest moment ei se gândesc la tine, când sunt la serviciu ei se gândesc cum să facă sa ajungă cât mai repede acasa, ce surprize sa-ţi facă în fiecare zi şi de ziua ta, ce jocuri să va jucaţi împreună, şi cu colegii şi prietenii lor vorbesc doar despre tine, te laudă şi te admiră, sună saptămânal la şcoală să vorbească cu doamna învăţătoare ca şă ştie ce faci şi la şcoală, o sună zilnic de cel puţin trei ori pe bonă să întrebe dacă ai mâncat, dacă nu eşti bolnavă, dacă nu eşti tristă, se roagă în fiecare seară pentru tine să nu ţi se întâmple nimic rău, te poartă mereu în sufletul şi în gândul lor în orice călătorie pleacă. Iar dacă ei sunt deja mereu lângă tine eu cum pot face să fie mereu lângă tine? Aceasta dorinţă e demult îndeplinită, acum înţelegi?

            - Inţeleg, eu nici nu m-am gândit că ei pot fi lângă mine şi altfel decât prin prezenţă, acum îmi e puţin ruşine că am gândit aşa, cred că atunci când o să vină acasă am să-i strâng tare, tare în braţe pe amândoi şi am să le mulţumesc. Iţi mulţumesc şi ţie zână pentru că m-ai ajutat să vad că lucrurile stau altfel decât credeam eu.

            - Cu plăcere scumpa mea, acum trebuie să plec, mai sunt copiii la care trebuie să le deschid ochişorii sau să le îndeplinesc dorinţe. Pe curând!

            - La revedere zână bună !

       Acum Adela era altă fată, toata numai zâmbet, mai mulţumită şi deloc tristă şi se pregăti cu nerăbdare pentru întâlnirea cu părinţii ei.  

 Autor:  Camelia Bîrsan