Puiul de Vânt şi Zmeul Colorat

Zmeul Colorat stătea intins pe iarbă de câteva zile, toţi îl abandonaseră, dar nu era trist, măcar aşa se mai odihnea şi el. Era un zmeu adus din străinătate, foarte frumos colorat, avea pictate buburuze şi fluturi pe spate iar coada, coada era puzderie de culori, plină de funde, fiecare de altă culoare, părea că este desprins dintr-un curcubeu.

-       Hei, ce faci? Vrei să te joci cu mine?

-       Cine eşti? Nu te văd! Unde te-ai ascuns? întrebă nedumerit zmeul.

-      Sunt chiar aici lângă tine! Eu sunt Puiul de Vânt! Mă vezi acum? întrebă curios Puiul de Vânt.

-      Mai bine zis te simt! Vrei să ne jucăm? Ce bine! M-am odihnit destul, hai la joacă!

Puiul de Vânt începu să sufle încetişor iar zmeul urca încet, încet, apoi a început să sufle mai tare şi să-l poarte în toate direcţiile deasupra curţii.

-         Iuhuu! Mai vreau! chiuia zmeul încântat.

-         Acum vino să îţi arăt împrejurimile! spuse  Puiul de Vânt.

-      Vreau să mă duci şi mai departe, du-mă te rog până la pădure, demult îmi doresc să o văd de aproape, am auzit că e foarte frumoasă.

Puiul de Vânt suflă mai tare iar zmeul urcă mai sus şi luă direcţia înspre pădure. În drumul spre pădure cei doi se jucau, râdeau, Puiul de Vânt sulfa încetişor iar zmeul se apropia de pământ după care sulfa mai tare iar zmeul urca, apoi iar îl lăsa să coboare şi tot aşa. Era mare veselie şi cei doi se simţeau minunat.

            Un vânt mai mare privea de departe la jocul celor doi. Deranjat de buna dispoziţie şi invidios pe Puiul de Vânt pentru că îşi găsise un prieten nou, a început să sufle cu putere către zmeu. ,,Vă stric eu jocul, gălăgioşilor, o să regretaţi că m-aţi cunoscut!” îşi spuse vântul cel mare în gând şi suflă cu putere spre cei doi.

-      Hei, de ce sufli aşa tare, ce te-a apucat? Nu-mi place! Opreşte-te! protestă zmeul.

-          Dar nu eu am suflat! spuse puţin speriat Puiul de Vânt.

-          Atunci cine? întrebă Zmeul Colorat.

Nu mai avu timp să-i răspundă că o rafală puternică îl aruncă pe zmeu la pământ după care îl urcă deasupra pădurii, era ameţit de-a-binelea iar coada i se încurcase într-un copac mai înalt şi rămase agăţat acolo sus.

,,Ha, ha, ha, aşa îţi trebuie zmeu nesuferit”, şi-a spus vântul cel mare şi se amuza copios de neputinţa celor doi

-     Eşti bine zmeule? Un vânt mai mare a făcut asta, cred că e invidios, el este un singuratic, nemulţumit mereu, nu are prieteni, spuse Puiul de Vânt.

-      Te rog ajută-mă să cobor de aici şi du-mă acasă! imploră Zmeul Colorat.

-      Dar am nevoie de ajutor, nu voi reuşi singur, spuse întristat Puiul de Vânt.

-     Am o idee, hai să-i cerem vântului cel mare ajutor, el este mare şi ne poate ajuta, spuse zmeul.

-        Nu e o idee bună, nu o va face, e rău şi invidios!

-      Şi ce ne costă, nu avem altă soluţie, poate dacă îi cerem frumos ajutorul va veni, încerc eu, spuse plin de speranţă Zmeul Colorat.

-       Hei prietene, poţi veni te rugăm să ne dai o mână de ajutor? Am putea să ne jucăm toţi trei după aceea, poate am deveni prieteni, ei ce zici?

-        Lăsaţi-mă în pace gălăgioşilor, nu vă ajut, nu am nevoie de prietenia voastră! tună cu vocea sa groasă vântul cel mare.

-        La ce te ajută să te comporţi aşa, eşti mereu singur şi trist! spuse şi Puiul de Vânt.

-       Dar sunt puternic, cel mai puternic! spuse cu înfumurare vântul cel mare.

-      Puternici sunt doar cei care au prieteni,  doar cei care oferă ajutor, doar cei care sunt veseli, puterea ta ,,te ajută” doar să-i înfricoşezi pe ceilalţi, să te urască toţi, aşa niciodată nu îţi vei face prieteni adevăraţi, poate doar pentru moment, îţi vor fi prieteni de teamă, spuse înflăcărat zmeul.

-    Deci ce te costă să ne ajuţi? Îţi spun eu…nimic, doar vei avea de câştigat! adăugă Puiul de Vânt.

-       Ce voi câştiga? întrebă vântul cel mare.

-     Vei câştiga prieteni noi, vei câştiga ore de joacă, vei câştiga puţină fericire, spuse şi zmeul.

-      Păi nu ştiu, chiar credeţi că putem deveni prieteni, poate vreţi doar să mă trageţi pe sfoară? spuse nedumerit vântul cel mare.

-    Noi suntem sinceri cu tine şi chiar dacă ne-ai stricat jocul noi te-am iertat şi credem că eşti un vânt bun, care poate oferi mai mult, spuse Puiul de Vânt.

-       Bine, vă ajut, hai să fim prieteni!

        Împreună l-au desfăcut pe Zmeul Colorat dintre crengile în care era agăţat iar apoi a început joaca. 
       Acum era multă veselie pe pajiştea de la marginea pădurii.

 Autor: Camelia Bîrsan

Dulăpiorul cu surprize

    Într-un dulap de haine, trăiau împreună, de o lungă perioadă de timp, o cămaşă în carouri, o rochie din saten roşu şi o bluziţă cu un ursuleţ pe piept. Toate cele trei haine duceau o viaţă nemaipomenită. Cât era ziua de lungă nu se săturau să povestească, să se joace, să înveţe unii de la alţii despre lucruri văzute în afara dulapului.

-    Sper ca lucrurile să rămână mereu aşa, să nu se schimbe nimic, e aşa bine în dulăpiorul nostru, vă iubesc tare mult haine mari ce sunteţi! spuse într-una din zile bluziţa cu ursuleţ pe piept.

-   Şi noi te iubim dragul nostru, dar nu se ştie niciodată ce schimbări pot interveni, s-ar putea întâmpla să apară o hăinuţă nouă în dulap la un moment dat, ar fi tare frumos să se întâmple acest lucru, tu ai avea cu cine te juca, gândeşte-te câte ai putea-o învăţa, tu ştii atâtea lucruri şi jocuri, spuse rochia roşie din saten.

-     Of, dar nu ştiu dacă vreau asta! Poate nu mă veţi mai iubi! spuse bluziţa nehotărâtă.

-      Dragul meu, spuse şi cămaşa cu carouri, noi mereu te vom iubi, asta nu se va

schimba, dar îţi aminteşti de câte ori vroiai să te joci cu noi, iar noi ba eram plecaţi, ba pe picior de plecare, dacă ar fi cineva pe măsura ta nu te-ai mai simţi singur deloc, niciodată, ai avea mereu un partener cu care să-ţi împarţi timpul.

-     Şi v-aţi putea plimba împreună, aţi putea face băiţă în aceeaşi maşină de spălat, aţi

putea merge împreună în vizită la alte hăinuţe, adăugă şi rochia din saten.

-     Am fi tot timpul împreună? Adică aş avea şi eu pe cineva tot timpul alături? întrebă

puţin mai încrezător bluziţa cu ursuleţ.

-          Cu siguranţă dragul meu, spuse rochia roşie, mereu aţi putea fi împreună.

Într-o dimineaţă, nu peste mult timp de la această conversaţie, în dulăpior a fost adusă o rochiţă roz cu buline şi volănaşe.

-          Dragul nostru, începând de azi, rochiţa roz va locui împreună cu noi în dulăpior!

spuse cu blândeţe rochia roşie.

Bluziţa cu ursuleţ pe piept a făcut ochii mari, se uita când la rochia roşie, când la cămaşa în carouri iar într-un final spuse:

-          Bună, frumoasă rochiţă! Vrei să te învăţ cum să te protejezi de pete?  

-          Ce idee grozavă! spuse plină de entuziasm rochiţă roz.

Cele două haine mari răsuflară uşurate.

 Autor: Camelia Bîrsan

Nemulţumirile girafei Aanuka

Micuţa girafă Aanuka trăieşte împreună cu familia ei numeroasă în savana africană. Într-o zi, Aanuka veni foarte tristă de la joacă şi o întrebă pe mama sa:

   -  Mamă, de ce noi girafele suntem atât de urâte? 

   -  De ce spui asta Aanuka? întrebă puţin nedumerită mama.

   -  Avem gâtul aşa lung şi picioarele parcă nu se mai termină, aş vrea să fiu alt animal mamă! Mereu gazelele, antilopele şi zebrele râd de mine, mă batjocoresc pentru felul în care arăt, ba mai mult, când ne jucăm de-a v-aţi ascunselea ele mă găsesc foarte uşor deoarece eu nu mă pot piti din cauza înălțimii și toți râd de mine. 

              - Nu fi tristă draga mea, într-o bună zi vei fi mulţumită de tine şi îţi vei da seama şi de avantajele noastre, ale girafelor, spuse mama. 
              -  Nu prea cred, dacă aş putea, chiar mâine mi-aş schimba înfăţişarea şi cu siguranţă aş fi mult mai plăcută pentru cei din jur, spuse cu ochii în lacrimi Aanuka. 

            -  Nu înfăţişarea ne face plăcuţi sau neplăcuţi celor din jur, felul în care noi ne purtăm cu ceilalți contează cel mai mult, bunătatea, generozitatea, felul în care îi facem să se simtă ceilalți e tot ceea ce contează. Poate nu înțelegi acum, vei creşte şi vei înțelege acest lucru, adăugă mama în speranţa că o va îndupleca puţin pe copila ei.

           Din nefericire tachinările prietenilor ei au continuat zile în şir, iar Aanuka devenea tot  mai tristă, mai singuratică şi mai dornică să schimbe ceva la înfăţişarea ei.

             A trecut aproape un an şi niciun strop de ploaie nu mai căzuse în savană, era   o secetă îngrozitoare, toate animalele sufereau din cauza lipsei apei şi a hranei. Iarba se uscase de tot iar zebrele, antilopele, gazelele şi celelalte animale sufereau foarte tare de foame.

            Aanuka, nu se mai juca demult cu celelalte animale, evita astfel să fie ţinta batjocurii lor, se obişnuise să le privească din apropiere.
            Într-o zi, pe când celelalte animale lihnite de foame se jucau în grup, Aanuka îşi pierdea timpul mâncând frunze proaspete dintr-un baobab. Dintre toate animalele din  savană girafele erau privilegiate, erau singurele care nu sufereau de foame, puteau cu ajutorul gâtului lor lung să mănânce frunze chiar şi din cei mai înalţi copaci. 
                  La un moment dat Aanuka fu zărită de o gazelă pitită în apropiere. 
             -   Ce norocoasă eşti! spuse gazela, încet să n-o audă ceilalţi. 
             -    Eu? De ce crezi asta? întrebă mirată Aanuka. 
             -    Pentru că ai aşa gât lung, spuse gazela. 
             -   Îţi baţi joc de mine, nu-i aşa? spuse Aanuka supărată. 
             -  Ba deloc! În timp ce noi suferim de foame, tu poţi să te hrăneşti foarte bine direct din copaci, nouă părinţii ne dau cu porţia să ne ajungă proviziile până când va veni ploaia, iar tu mănânci la discreţie, prin urmare tu eşti o norocoasă. 
            -  Chiar? Poate ai dreptate! Aşa o fi!? Sunt o norocoasă... niciodată nu m-am gândit la  asta! Aş putea să vă ajut! exclamă încântată Aanuka. Am să culeg frunze pentru voi toţi în fiecare zi până când va veni ploaia. 
            -  Ai face asta pentru noi? întrebă parcă neîncrezătoare micuța gazelă. 
            - Cu mare bucurie! Pot fi folositoare, îmi place să împart cu alții, e frumos să îi faci pe ceilalți să se simtă bine! Du-te degrabă şi cheamă-i pe toţi aici pentru prima masă. 
            -    Am plecat!
         -  Câtă dreptate avea mama! acum înţeleg totul şi sunt atât de fericită, vreau să rămân pentru totdeauna girafă. 

Să ne bucurăm pentru ce suntem, cu siguranță suntem valoroși fiecare în felul nostru!

Autor: Camelia Bîrsan

sursa foto: înv. Sorina Iacob

Cum poţi stimula inteligenţa copilului tău!

LEGENDA COPILĂRIEI

 O veche legendă spune că demult, tare demult, pe întreg pământul era un singur ţinut locuit, acest ţinut se numea COPILĂRIA şi nu a putut fi localizat niciodată până în prezent.

     În acest ţinut locuiau doar copii, mari şi mici, lipsiţi de griji şi de probleme. Cât era ziua de lungă se jucau, cântau, dansau, mâncau îngheţată, se zbenguiau şi niciodată nu oboseau. Erau tare fericiţi şi nu îşi imaginau viaţa altfel, asta până într-o zi când totul s-a schimbat.

     O vrăjitoare malefică, invidioasă și deranjată de bucuria şi veselia copiilor, a venit în ţinutul lor şi i-a blestemat zicând:

  - Vă blestem să creşteţi mari! Niciodată să nu mai fiţi atât de fericiţi cum sunteţi acum. Vă voi lăsa câţiva ani să fiţi copii, apoi vă voi transforma în nişte ciudaţi rebeli şi răzvrătiţi, după care vă voi da multe griji şi responsabilităţi, iar către sfârşitul vieţii voastre vă voi aduce puţină neputinţă. 

 - Eşti nedreaptă şi rea! au strigat într-un glas copiii.

    Vrăjitoarea nu s-a lăsat însă înduplecată nici de lacrimile copiilor, nici de rugăminţile lor. Când a dat să plece o fetiţă cu nişte ochi mari şi negri s-a pus în genunchi în faţa ei şi a spus: 

  - În numele Copilăriei, te rog să ai puţină milă de noi, copiii!

  -  Uite, pentru că am fost odată şi eu o zână bună, vă voi lăsa o singură portiţă de scăpare…, veţi putea fi la fel de fericiţi ca  acum, doar cei care veţi iubi cu adevărat, doar cei care îi veţi iubi necondiţionat pe cei de lângă voi, cei care veţi fi recunoscători față de tot ceea ce veţi avea, iar toţi ceilalţi veţi trăi o viaţă nefericită!

  Acestea fiind spuse, vrăjitoarea se făcu nevăzută şi niciodată nu şi-a mai făcut apariţia în ţinutul COPILĂRIA.

Din nefericire lucrurile au rămas pentru totdeauna aşa cum le-a schimbat vrăjitoarea. Din fericire portiţa de scăpare există şi acum. Aşadar haideţi să profităm din plin, să iubim şi să fim mereu recunoscători fiecare față de tot ceea ce am primit, față de tot ceea ce avem, față de toți oamenii dragi nouă!

La mulți ani tuturor copiilor și tuturor celor care au fost odată copii!

Autor:

Camelia Bîrsan