Dulăpiorul cu surprize

    Într-un dulap de haine, trăiau împreună, de o lungă perioadă de timp, o cămaşă în carouri, o rochie din saten roşu şi o bluziţă cu un ursuleţ pe piept. Toate cele trei haine duceau o viaţă nemaipomenită. Cât era ziua de lungă nu se săturau să povestească, să se joace, să înveţe unii de la alţii despre lucruri văzute în afara dulapului.

-    Sper ca lucrurile să rămână mereu aşa, să nu se schimbe nimic, e aşa bine în dulăpiorul nostru, vă iubesc tare mult haine mari ce sunteţi! spuse într-una din zile bluziţa cu ursuleţ pe piept.

-   Şi noi te iubim dragul nostru, dar nu se ştie niciodată ce schimbări pot interveni, s-ar putea întâmpla să apară o hăinuţă nouă în dulap la un moment dat, ar fi tare frumos să se întâmple acest lucru, tu ai avea cu cine te juca, gândeşte-te câte ai putea-o învăţa, tu ştii atâtea lucruri şi jocuri, spuse rochia roşie din saten.

-     Of, dar nu ştiu dacă vreau asta! Poate nu mă veţi mai iubi! spuse bluziţa nehotărâtă.

-      Dragul meu, spuse şi cămaşa cu carouri, noi mereu te vom iubi, asta nu se va

schimba, dar îţi aminteşti de câte ori vroiai să te joci cu noi, iar noi ba eram plecaţi, ba pe picior de plecare, dacă ar fi cineva pe măsura ta nu te-ai mai simţi singur deloc, niciodată, ai avea mereu un partener cu care să-ţi împarţi timpul.

-     Şi v-aţi putea plimba împreună, aţi putea face băiţă în aceeaşi maşină de spălat, aţi

putea merge împreună în vizită la alte hăinuţe, adăugă şi rochia din saten.

-     Am fi tot timpul împreună? Adică aş avea şi eu pe cineva tot timpul alături? întrebă

puţin mai încrezător bluziţa cu ursuleţ.

-          Cu siguranţă dragul meu, spuse rochia roşie, mereu aţi putea fi împreună.

Într-o dimineaţă, nu peste mult timp de la această conversaţie, în dulăpior a fost adusă o rochiţă roz cu buline şi volănaşe.

-          Dragul nostru, începând de azi, rochiţa roz va locui împreună cu noi în dulăpior!

spuse cu blândeţe rochia roşie.

Bluziţa cu ursuleţ pe piept a făcut ochii mari, se uita când la rochia roşie, când la cămaşa în carouri iar într-un final spuse:

-          Bună, frumoasă rochiţă! Vrei să te învăţ cum să te protejezi de pete?  

-          Ce idee grozavă! spuse plină de entuziasm rochiţă roz.

Cele două haine mari răsuflară uşurate.

 Autor: Camelia Bîrsan

Nemulţumirile girafei Aanuka

Micuţa girafă Aanuka trăieşte împreună cu familia ei numeroasă în savana africană. Într-o zi, Aanuka veni foarte tristă de la joacă şi o întrebă pe mama sa:

   -  Mamă, de ce noi girafele suntem atât de urâte? 

   -  De ce spui asta Aanuka? întrebă puţin nedumerită mama.

   -  Avem gâtul aşa lung şi picioarele parcă nu se mai termină, aş vrea să fiu alt animal mamă! Mereu gazelele, antilopele şi zebrele râd de mine, mă batjocoresc pentru felul în care arăt, ba mai mult, când ne jucăm de-a v-aţi ascunselea ele mă găsesc foarte uşor deoarece eu nu mă pot piti din cauza înălțimii și toți râd de mine. 

              - Nu fi tristă draga mea, într-o bună zi vei fi mulţumită de tine şi îţi vei da seama şi de avantajele noastre, ale girafelor, spuse mama. 
              -  Nu prea cred, dacă aş putea, chiar mâine mi-aş schimba înfăţişarea şi cu siguranţă aş fi mult mai plăcută pentru cei din jur, spuse cu ochii în lacrimi Aanuka. 

            -  Nu înfăţişarea ne face plăcuţi sau neplăcuţi celor din jur, felul în care noi ne purtăm cu ceilalți contează cel mai mult, bunătatea, generozitatea, felul în care îi facem să se simtă ceilalți e tot ceea ce contează. Poate nu înțelegi acum, vei creşte şi vei înțelege acest lucru, adăugă mama în speranţa că o va îndupleca puţin pe copila ei.

           Din nefericire tachinările prietenilor ei au continuat zile în şir, iar Aanuka devenea tot  mai tristă, mai singuratică şi mai dornică să schimbe ceva la înfăţişarea ei.

             A trecut aproape un an şi niciun strop de ploaie nu mai căzuse în savană, era   o secetă îngrozitoare, toate animalele sufereau din cauza lipsei apei şi a hranei. Iarba se uscase de tot iar zebrele, antilopele, gazelele şi celelalte animale sufereau foarte tare de foame.

            Aanuka, nu se mai juca demult cu celelalte animale, evita astfel să fie ţinta batjocurii lor, se obişnuise să le privească din apropiere.
            Într-o zi, pe când celelalte animale lihnite de foame se jucau în grup, Aanuka îşi pierdea timpul mâncând frunze proaspete dintr-un baobab. Dintre toate animalele din  savană girafele erau privilegiate, erau singurele care nu sufereau de foame, puteau cu ajutorul gâtului lor lung să mănânce frunze chiar şi din cei mai înalţi copaci. 
                  La un moment dat Aanuka fu zărită de o gazelă pitită în apropiere. 
             -   Ce norocoasă eşti! spuse gazela, încet să n-o audă ceilalţi. 
             -    Eu? De ce crezi asta? întrebă mirată Aanuka. 
             -    Pentru că ai aşa gât lung, spuse gazela. 
             -   Îţi baţi joc de mine, nu-i aşa? spuse Aanuka supărată. 
             -  Ba deloc! În timp ce noi suferim de foame, tu poţi să te hrăneşti foarte bine direct din copaci, nouă părinţii ne dau cu porţia să ne ajungă proviziile până când va veni ploaia, iar tu mănânci la discreţie, prin urmare tu eşti o norocoasă. 
            -  Chiar? Poate ai dreptate! Aşa o fi!? Sunt o norocoasă... niciodată nu m-am gândit la  asta! Aş putea să vă ajut! exclamă încântată Aanuka. Am să culeg frunze pentru voi toţi în fiecare zi până când va veni ploaia. 
            -  Ai face asta pentru noi? întrebă parcă neîncrezătoare micuța gazelă. 
            - Cu mare bucurie! Pot fi folositoare, îmi place să împart cu alții, e frumos să îi faci pe ceilalți să se simtă bine! Du-te degrabă şi cheamă-i pe toţi aici pentru prima masă. 
            -    Am plecat!
         -  Câtă dreptate avea mama! acum înţeleg totul şi sunt atât de fericită, vreau să rămân pentru totdeauna girafă. 

Să ne bucurăm pentru ce suntem, cu siguranță suntem valoroși fiecare în felul nostru!

Autor: Camelia Bîrsan

sursa foto: înv. Sorina Iacob

Cum poţi stimula inteligenţa copilului tău!

LEGENDA COPILĂRIEI

 O veche legendă spune că demult, tare demult, pe întreg pământul era un singur ţinut locuit, acest ţinut se numea COPILĂRIA şi nu a putut fi localizat niciodată până în prezent.

     În acest ţinut locuiau doar copii, mari şi mici, lipsiţi de griji şi de probleme. Cât era ziua de lungă se jucau, cântau, dansau, mâncau îngheţată, se zbenguiau şi niciodată nu oboseau. Erau tare fericiţi şi nu îşi imaginau viaţa altfel, asta până într-o zi când totul s-a schimbat.

     O vrăjitoare malefică, invidioasă și deranjată de bucuria şi veselia copiilor, a venit în ţinutul lor şi i-a blestemat zicând:

  - Vă blestem să creşteţi mari! Niciodată să nu mai fiţi atât de fericiţi cum sunteţi acum. Vă voi lăsa câţiva ani să fiţi copii, apoi vă voi transforma în nişte ciudaţi rebeli şi răzvrătiţi, după care vă voi da multe griji şi responsabilităţi, iar către sfârşitul vieţii voastre vă voi aduce puţină neputinţă. 

 - Eşti nedreaptă şi rea! au strigat într-un glas copiii.

    Vrăjitoarea nu s-a lăsat însă înduplecată nici de lacrimile copiilor, nici de rugăminţile lor. Când a dat să plece o fetiţă cu nişte ochi mari şi negri s-a pus în genunchi în faţa ei şi a spus: 

  - În numele Copilăriei, te rog să ai puţină milă de noi, copiii!

  -  Uite, pentru că am fost odată şi eu o zână bună, vă voi lăsa o singură portiţă de scăpare…, veţi putea fi la fel de fericiţi ca  acum, doar cei care veţi iubi cu adevărat, doar cei care îi veţi iubi necondiţionat pe cei de lângă voi, cei care veţi fi recunoscători față de tot ceea ce veţi avea, iar toţi ceilalţi veţi trăi o viaţă nefericită!

  Acestea fiind spuse, vrăjitoarea se făcu nevăzută şi niciodată nu şi-a mai făcut apariţia în ţinutul COPILĂRIA.

Din nefericire lucrurile au rămas pentru totdeauna aşa cum le-a schimbat vrăjitoarea. Din fericire portiţa de scăpare există şi acum. Aşadar haideţi să profităm din plin, să iubim şi să fim mereu recunoscători fiecare față de tot ceea ce am primit, față de tot ceea ce avem, față de toți oamenii dragi nouă!

La mulți ani tuturor copiilor și tuturor celor care au fost odată copii!

Autor:

Camelia Bîrsan

        

         

            

MAGICIANUL ALFREDO

 Alfredo era un magician adorat de toţi copiii, săptămânal dădea spectacole pentru ei în sala de spectacole din centrul oraşului. De-a lungul timpului şi-a perfecţionat numerele de magie, dar cele mai cerute şi aplaudate de copii erau numerele cu porumbei şi cel cu iepuraşul scos din pălărie.

Era duminică dimineaţa, peste două ore începea un nou spectacol pentru copii. Alfredo s-a dus ca de obicei să hrănească porumbeii şi să-i pregătească pentru spectacol, dar când a deschis uşa coteţului în care ţinea porumbeii nu-i veni să creadă… nici urmă de porumbei.

      - Nu pot să cred, unde s-au dus? Precis cineva le-a deschis uşa! Acum ce fac, mai sunt doar două ore până la spectacol, biletele sunt toate vândute… Ce mă fac?

Alarmat, s-a dus să pregătească iepuraşul pentru spectacol, dar când deschise cuşca rămase încremenit, iepuraşul era lungit pe podea, era foarte bolnav, abia dacă mai respira.

      - Iepuraş, te rog ridică-te, porumbeii au zburat, tu eşti singura mea salvare, ştii că avem spectacol şi mai ştii că Alfredo niciodată nu şi-a dezamăgit spectatorii. Te implor iepuraş! Dar iepuraşul nu putea nici măcar să-şi mişte lăbuţa.

          - Voi căuta un doctor, însă acum… vai ce mă fac! Cum mă voi prezenta în faţa copiilor? Cred că ar fi mai bine să îmi fac bagajele şi să plec departe… ,dar cum să plec…, ce vor spune toţi…?  Şi mai sunt doar două ore! Este absolut îngrozitor ceea ce mi se întâmplă! Sunt pierdut, de numele meu se va alege praful! se văită magicianul.

     Era atât de trist cum nu mai fusese demult, s-a aşezat în genunchi în faţă cuştii iepuraşului şi cu capul în mâini a rămas aşa, uitat, o jumătate de oră. 

       -  Dar stai! Nu e totul pierdut! Trebuie să existe o soluţie, dacă stau aici, și mă tângui, nu se va schimba nimic, trebuie să mă gândesc la ceva pentru spectacol, doar sunt magician! A spus plin de încredere Alfredo.

            A intrat val-vârtej în casă şi s-a năpustit la lada în care îşi ţinea cele necesare pentru spectacol. A răsturnat totul pe podea, dar din păcate nimic nu era potrivit pentru un spectacol de magie oferit copiilor, însă nu s-a mai lăsat pradă disperării.

          - Hai Alfredo, gândeşte-te la ceva! Ce le place copiilor…hmmm?... Asta e! Am găsit! Sunt Alfredo Magicianul şi sunt salvat! 

..........................................................................................................................................................

-               -  Alfredo! Alfredo! Alfredo!

          Toată sala vuia, aplauzele nu mai conteneau, în câteva secunde cortina se va ridica, dar acum Alfredo era liniştit, ştia că va fi bine, la începuturile carierei era foarte apreciat acest număr, dar pe parcurs renunţase la el.

           -  Bună seara copii! Bună seara părinţi și bunici! Azi vă voi prezenta altceva, ceva diferit de ceea ce aţi văzut până acum la spectacolele lui Alfredo, un număr nou nouţ, ia să vedem ghiceşte cineva?

            -    Este vorba despre.... (Intrebare pentru copil: Care crezi că a fost soluţia găsită de magicianul Alfredo? aici copilul va prezenta opţiunea personală, încurajați copilul să propună cât mai multe soluții. Succes!) ……....................................................................................................................................................………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

      -  Doamnelor şi domnilor, în seara aceasta, pun pariu, copiii nu se vor mişca din scaune. Un ropot de aplauze a făcut ca sala să vuiască.

      Spectacolul a durat o oră iar copiii au fost foarte încântaţi de noul spectacol al lui Alfredo.           

Alfredo a plecat acasă mulţumit, reuşise să ducă la bun sfârşit spectacolul! Acest număr a ieşit mai bine decât se aşteptase. 

- Acum mă pot ocupa de iepuraş şi de găsirea porumbeilor. Ce zi plină de întâmplări interesante!

P.S. Iniţial povestioara a avut un final scris, dar copilul meu nu a fost prea încântat şi m-a întrebat dacă poate să găsească o altă soluţie pentru Alfredo, astfel mi-a venit ideea de a lăsa la latitudinea fiecărui copil să încheie povestea într-un mod cât mai personal şi creativ! Succes!

Autor:

Camelia Bîrsan