ARTĂ, nu glumă ! Şi aşa ne petrecem noi timpul liber!

Oiţă la păscut(din discuri demachiante)

urs polar pe iceberg

om de zapada cu picioare ca să poată umbla

idee de la (Castelino -club pt copii -Timişoara)

Scut cu blazonul familiei pt. neînfricatul cavaler

maşină de epocă

primavara

Fluturaş 

colaj 

 Elefănţel 

CADOUL POTRIVIT PENTRU MAMA

         

  -    De ce stai singur aici băieţel? Întrebă iepuraşul curios.

          -    Păi  nu pot să mă întorc acasă până când găsesc cel mai potrivit cadou pentru mama mea. Ştii mâine este 8 Martie, e ziua mamei şi vreau să-i fac o surpriză dar nu ştiu ce…, mă poţi ajuta iepuraşule?

        -    Eu nu mă prea pricep la cadouri, ultima dată i-am dăruit mamei mele o tartă de morcovi, crezi că mamei tale i-ar plăcea?

        -  A! nu prea cred, nu e ceea ce caut, spuse băieţelul supărat.

        -  Dar stai, am o idee, ştiu cine ne poate ajuta, vino băieţel.

         Au plecat amândoi la drum şi s-au oprit după câteva minute de mers la scorbura unui copac, iepuraşul a bătut la uşă discret. In uşă s-a ivit o vulpe roşcovană foarte cochetă.

        - Hei, ce mi-ai adus iepuraşule? se încruntă puţin vulpea.

       - Acest baieţel caută cel mai potrivit cadou pentru mama lui, m-am gândit că l-ai putea ajuta, tu eşti aşa isteaţă! spuse iepuraşul să o îmbuneze pe vulpiţă.

        - Păi chiar sunt, eu cred că cel mai potrivit cadou ar fi…, un şirag de mărgele spuse triumfătoare vulpea.

       -  Oh, mă tem că nu este ceea ce caut, mama are atâtea mărgele acasă, îi plac într-adevăr dar nu, nu mărgele, vreau altceva pentru mămica mea, spuse necăjit băieţelul.

      -  Stai aşa, ştiu cine ne-ar putea ajuta, veniţi după mine, vom ajunge îndată, spuse vulpea în timp ce închidea uşa vizuinii. Să mergem după aceste urme! Sunt urmele căprioarei, am văzut-o trecând mai devreme pe aici, precis paşte în poieniţă, spuse vulpea.

          Toţi trei au luat-o pe urmele căprioarei şi au găsit-o nu peste mult timp în poieniţă.   
       -  Bună ziua căprioară, spuse vulpea.

       -  Bună să vă fie inima prieteni, se pare că doriţi să ne jucăm.

       - Nu chiar, acest băieţel vrea să-i ofere un cadou mamei sale şi nu ştie care ar fi cel mai potrivit cadou, îl poţi ajuta? Întrebă vulpea roşcovană.

      - Un cadou, desigur, mamei mele i-am cumpărat odată o cărticică şi a fost foarte încântată, ce crezi băieţel, mămica ta ar fi?

       - Ce idee grozavă, o carte! Ii plac cărţile grozav de mult, sigur s-ar bucura…dar…oh, nu cred că e totuşi cel mai potrivit cadou, mama cumpără cărţi mereu, eu vreau să-i ofer ceva special, vreau altceva, ceva…ceva… nu ştiu ce spuse trist băieţelul.

       -  Nu te întrista, te vom ajuta spuse căprioara, am nişte prietene minunate care locuiesc în apropiere, veniţi după mine sigur ne vor ajuta, ele ştiu multe lucruri. Veniţi prieteni! spuse căprioara care porni sprintenă la vale cu tot alaiul după ea.

      - E cineva acasă? strigă căprioara când au ajuns sub un copac uriaş. O veveriţă îşi iţi capul din scorbură, apoi încă una.

       -  Bună sprintenă căprioară, ce de musafiri ne-ai adus! Vă putem ajuta cu ceva, întrebară deodată veveriţele.

        -   Acest băieţel doreşte să-i facă o surpriză mamei de ziua ei şi nu ştie ce, vrea ceva mai special, ce ziceţi, aveţi vreo idee? 
         -    Eu cred că cel mai potrivit şi delicios cadou ar fi o ciocolată plină, plină cu alune spuse una dintre veveriţe iar cealaltă o aprobă imediat.

        -   Ar fi un cadou delicios, într-adevăr,  dar totuşi nu e cel mai potrivit pentru mama mea! spuse deznădăjduit băiețelul. Cred că nu voi reuşi să găsesc nimic până mâine, se pare că nimeni nu mă poate ajuta. 
        - Dar stai, vom merge împreună până la bufniţă, ea este cea mai înţeleaptă şi cu siguranţă va ştii să te îndrume, locuieşte singură în apropiere, veniţi după noi.

        Veveriţele au început să ţopăie înaintea grupului, iepuraşul, vulpea, căprioara şi băieţelul le urmau în tăcere. “Sper să mă ajute bufniţa, vreau să fie un cadou special la fel ca şi mama mea”, îşi spunea băieţelul în gând în timp ce îşi urma noii prieteni.

-      -  Doamnă Bufniţă, sunteţi acasă? strigă una dintre veveriţe sub un copac uscat.

        -  Hei cine îmi strică somnul? întrebă morocănoasă bufniţa.

-      -  Suntem noi veveriţele împreună cu prietenii noştri, avem nevoie de ajutorul tău, vino până jos te rugăm.

        -  Cum vă pot ajuta eu? întrebă bufniţa. 

        -  Acest băieţel caută cel mai potrivit cadou pentru mama sa, ideile noastre se pare că nu sunt cele mai bune  aşa că am venit la tine. 

       - Hm, un cadou zici, pentru mama ta? Spune-mi te rog băieţel cum este mama ta, întrebă bufniţa în timp ce îşi potrivea ochelarii pe nas.

        -  Mama mea e cea mai bună mamă, cea mai iubitoare, cea mai frumoasă, este înţelegătoare,  generoasă,  harnică, curajoasă, puternică, mă învaţă multe lucruri minunate, mama este …este minunată, este sacrificiu, este bunătate, este iubirea infinită, aşa e mama mea şi vezi tu, de aceea vreau un cadou special.

       -  Am înţeles! Uite băieţel care e cel mai potrivit cadou, vei merge şi vei culege un bucheţel de flori, nu contează de care flori, doar să fie culese de tine, mâine când te vei trezi îi vei spune toate lucrurile pe care mi le-ai spus mie despre EA din tot sufleţelul tău, o vei îmbrăţişa cu drag şi dacă vrei îi poţi cânta un cântecel despre ea, despre mămica ta, spuse bufniţa înţeleaptă. 

      -  Şi crezi că va fi de ajuns doar atât? Ajunge doar să-i spun cât de mult înseamnă pentru mine? întrebă băieţelul.

     -  Mamelor asta le place cel mai mult. Crede-mă, este cel mai potrivit cadou pentru această zi dragul meu, obiecte îşi pot cumpăra şi singure. Vei vedea mâine!  
      -  Dragă bufniţă, eşti atât de înţeleaptă spuse veveriţele.

      -  Vă mulţumesc tuturor pentru ajutor. Cu siguranţă mâine va fi o zi minunată iar mama mea va fi cea mai fericită mămică.

Autor: Camelia Bîrsan

    

Iepuraşul Ruba pe tărâmul lui...Te rog frumos şi Mulţumesc

Doar urmele roţilor bicicletei se mai vedeau pe colbul umezit de ploaie al drumului de ţară. Iepuraşul Ruba intrase în viteză, fără să-şi dea seama, în pădurea de la capătul lanului de grâu, pădure în care nu mai intrase niciodată până acum.
- Ce mai prieteni! Oare ne putem numi prieteni? Mereu ne certăm! Bombănea Ruba furios în timp ce se avânta în pădure.
- Dacă mi-aş găsi şi eu nişte prieteni adevăraţi cu care să mă joc fără să ne certăm! Oare sunt iepuraşi care nu se ceartă niciodată? Nu prea cred! Continuă el la fel de furios.
        Iepuraşul Ruba avea mulţi prieteni de joacă iepuraşi, se adunau cu toţii de bună dimineaţa la locul lor special de joacă dar nu trecea mult timp şi începea cearta, ba se îmbrânceau când urcau scara toboganului, ba ţipau unii la alţii când unul dintre ei uita regula jocului, ba se certau de la jucării, ba care să fie conducătorul jocului, ba câte unul trişa la jocuri şi câte şi mai câte iar ei plecau mereu îmbufnaţi şi nemulţumiţi acasă şi nu îşi mai vorbeau până a doua zi, când o luau de la capăt.
      - Nu voi mai merge să mă joc cu ei, mai bine să rămân singur acasă sau să hoinăresc cu bicicleta toată ziua, m-am săturat! Suspina Ruba în timp ce îşi continua grăbit drumul prin pădure.
         Astăzi se certase rău de tot cu doi iepuraşi deoarece i-au luat bicicleta de lângă gard fără să îi spună iar el săracuţul a căutat-o peste tot timp de o oră, toţi ceilalţi râdeau de el şi spuneau într-una că nu ştiu nimic despre dispariţia bicicletei. Atât de furios a fost când iepuraşii s-au întors râzând încât i-a îmbrâncit iar aceştia au căzut de pe bicicletă, Ruba s-a urcat pe ea şi a luat-o la sănătoasa în ameninţările acestora.
       - Ce interesant, oare unde mă aflu? Nu cunosc aceste locuri, cred că sunt pentru prima dată pe aici! Cred că ar fi bine să fac cale întoarsă, zise Ruba puţin nedumerit.
        Dar nu se întoarse mai mult de câţiva metri că i se păru că aude glasuri de copii venind de undeva din partea dreaptă, a schimbat direcţia şi a început să pedaleze cu putere, glasurile se auzeau din ce în ce mai clar. Ruba a ajuns lângă un gard înalt iar de acolo putea să vadă ce se petrece înăuntru fără ca cineva să-l observe. Imediat şi-a dat seama că este lângă un loc de joacă al altor iepuraşi pe care nu-i cunoştea deloc. Şi ce frumos se jucau! Făceau schimb de jucării fără să se certe, stăteau la rând să se urce pe scara toboganului, râdeau împreună şi…foloseau mereu nişte cuvinte pe care el nu le înţelegea deloc.
       - Cred că vorbesc în altă limbă, eu nu am auzit aceste cuvinte niciodată! E timpul să intru şi eu, poate vom deveni prieteni! Îşi spuse Ruba plin de speranţă.
       Ruba îşi făcu curaj, intră înăuntru şi sări direct pe tobogan fără să ţină cont de faptul că erau câţiva iepuraşi la rând.
       - Hei! Ce crezi că faci iepuraşule? Nu e voie să faci aşa ceva! Spuse un iepuraş alb.
       - Nu? Cum adică? Întrebă puţin nedumerit Ruba.
      - Păi… trebuia să ceri voie! Şi nici măcar nu ai salutat când ai intrat în parcul nostru. Spuse un altul cu blăniţă cafenie.
       - Să cer ce…?... voie? Ce înseamnă asta? Întrebă Ruba.
      - Adică să spui Te rog frumos sau îmi daţi voie şi mie vă rog, spuse o fetiţă iepuraş cu fustiţă şi fundiţe roz la urechi.
      - Iar după ce primeşti ceea ce doreşti spui Mulţumesc! Adăugă un alt iepuraş cu blăniţă gri.
     - Este prima dată când aud asta, eu nu cunosc cuvintele acestea, puteam să jur că sunt din altă limbă, voi aşa spuneţi mereu?
   - Desigur! Spuseră în cor iepuraşii. Aici suntem pe tărâmul lui ...Te rog frumos şi Mulţumesc.
     - Tărâmul lui Te rog frumos şi Mulţumesc? Şi nu vă certaţi niciodată? Întrebă Ruba.
     - Să ne ce?...să ne certăm? Ce înseamnă asta? Întrebă iepurașul cafeniu.
     - Adică să vă jigniţi, să vă îmbrânciţi, să ţipaţi unii la alţii, cam asta înseamnă, zâmbi puţin încurcat Ruba.
   - Nuuuuuu! De ce să facem asta? Nu este nevoie, noi vorbim frumos, împărţim frăţeşte jucăriile, ne aşteptâm rândul când este nevoie, ne alegem pe rând conducatorii de joc, salutăm când ne întâlnim, ne cerem scuze când greşim. Spuse fetiţa iepuraş.
       - Şi rămâneţi mereu prieteni? Chiar şi după ce plecaţi de la joacă?
    - O, da! Uneori ne petrecem restul serii acasă la careva dintre noi. Ne uităm la filme, citim pe rând poveşti, ne facem temele împreună şi alte lucruri interesante, spuse iepuraşul cel gri.
      - Ce frumos! La mine acasă lucrurile nu se întâmplă aşa, noi nu ştim să ne comportăm frumos, mereu ne certăm apoi devenim furioşi, aşa eram eu când am intrat în pădurea voastră, tocmai mă certasem cu prietenii mei care mi-au luat bicicleta fără să mi-o ceară. Dacă ar fi spus te rog... sigur că le-aş fi dat-o. Spuse Ruba încântat de soluţia găsită.
     - Vezi, e mai uşor decât credeai, te rog şi mulţumesc sunt cuvinte magice, dacă te vei obişnui să le foloseşti vei avea o mulţime de prieteni şi nu te vei certa cu ei. Spuse iepuraşul cu blăniţă albă.
      - Mâine dimineaţa le voi spune prietenilor mei despre întâlnirea cu voi şi le voi povesti tot ceea ce am auzit de la voi despre ce înseamnă să fii un bun prieten, cu siguranţă că voi izbuti să schimb lucrurile încet, încet în grupul nostru cu ajutorul cuvintelor magice.
      - Sunt sigură că va fi mult mai bine şi pe tărâmul tău. Spuse iepuraşul fetiţă.
     - Mi-ar place să mai rămân cu voi dar familia mea locuieşte departe de aici şi va trebui să mă întorc cât mai curând acasă. Vă mulţumesc iepuraşi pentru prietenia şi sfaturile voastre.
     - Cu plăcere Ruba! Vezi că nu e greu deloc să spui mulţumesc, te mai aşteptăm pe la noi.
     - E chiar simplu şi ...atât de plăcut! La revedere!
       Ruba, pe jumătate ridicat din şa, apăsa cu putere pedalele bicicletei, copacii treceau în viteză pe lângă el, era atât de impresionat de întâlnirea din pădure, de abia aştepta să vină dimineaţa să le arate tuturor că există soluţii pentru ca ei să nu se mai certe şi să devină prieteni adevăraţi.

Respectul începe cu te rog frumos şi mulţumesc frumos….!

Autor,
Camelia Bîrsan

Poveste din grădina cu varză

    Intr-o grădină cu varză, pe lângă alte vietăţi, trăiau doi melci. Se ştiau din copilărie, se înţelegeau de minune, se jucau împreună şi chiar mâncau mereu împreună din aceeaşi varză. Pe unul îl chema Nupot, iar pe celălalt Nuştiu.

Într-una din zile pe când înfulecau ultima frunză a ultimei verze din gradină, Nupot spuse cu voce stinsă:

-         Crezi că ar trebui să ne mutăm într-o altă grădină?

-         Nu ştiu! Spuse Nuştiu.

-      Am auzit că mai este una plină ochi cu varză prin partea locului, mi-a şoptit ieri o coropişniţă când a ieşit să ia o gură de aer, dar eu sunt atât de lent, cred că nu pot să ajung până acolo, mi-ar lua o veşnicie, se smiorcăi Nupot.

-          O! Ce vom face amice? Ce trist sfârşit vom avea, vom muri de foame! Eu nu ştiu pe unde am putea s-o luăm ca să găsim grădina cea nouă, se văită şi Nuştiu.

-      Şi eu sunt atât de neajutorat, niciodată nu am putut face nimic bun, cum aş putea face acum ceva atât de nou şi dificil - o călătorie! Spuse Nupot.

-       Cred că cel mai bun lucru pe care l-am putea face ar fi să închidem ochii şi să ne imaginăm că suntem în grădina cea nouă, spuse Nuştiu.

-         Eu cred că nici asta nu pot! Spuse Nupot.

-      Hei...! Voi, melcilor! Ia nu vă mai smiorcăiţi! Tună o voce groasă din     spatele gardului.

-        Oare cine o fi? Întrebă speriat Nupot.

-        Nu ştiu! Spuse Nuştiu!

Amândoi melcii s-au retras înspăimântaţi în cochiliile lor, iar cu ochii din corniţe spionau împrejurimile grădinii.

-   Hei smiorcăiților, ieşiţi afară! Sunt paşnică, nu vreau să vă fac rău, continuă musafirul neaşteptat.

-         Tu cine eşti? Întrebă Nupot.

-        Sunt Voi-Încerca, o broască ţestoasă super obosită şi înfometată, sunt pe drum de un an încheiat, am pornit dintr-o insulă plictisitoare pentru a-mi face prieteni noi şi a cunoaşte locuri văzute doar în cărţi, pe voi cum vă cheamă?

-         Eu sunt Nupot, iar el este Nuştiu!

-         Ha, ha, ce nume potrivite aveţi!

-         Chiar aşa?

-     Perfecte aş zice cu felul vostru de a fi. Am stat zece minute şi m-am minunat de conversaţia dintre voi, grădina de care vorbeaţi este la doi paşi de aici, aseară am poposit acolo, ce credeţi că veţi câştiga dacă vă plângeţi şi smiorcăiţi aici, vă spun eu: NIMIC! Măcar aţi încercat să căutaţi altă grădină?

-      Păi cum să facem, eu nu pot să mă deplasez decât foarte încet, când crezi că aş putea ajunge? Spuse Nupot.

-         Iar eu nu ştiu drumul până acolo, poate ne rătăcim, adăugă Nuştiu.

-      Mare scofală, eu sunt la fel de lentă ca un melc şi nu am ştiut drumul dinainte de a pleca, dar pur şi simplu am încercat şi iată-mă aici, am călătorit peste două mări şi zece ţări şi încă nu vreau să mă opresc, după ce voi vedea toată lumea mă voi întoarce înapoi acasă, probabil voi fi bătrână atunci, dar ce contează.

-       Şi cum ai făcut asta? întrebă Nupot.

-     Mi-am pus în gând că voi reuşi doar dacă încerc, iar atunci când m-am gândit să abandonez mi-am amintit din nou că doar de mine depinde să îmi împlinesc visul de a vedea lumea şi a-mi face prieteni noi.

-   Adică doar noi putem face să ajungem la grădina cu varză? întrebă Nuştiu.

-       Şi ajunge doar să încercăm? întrebă şi Nupot.

-     Exact prieteni, ce vă costă să încercaţi, nimic, hai nu mai staţi, grădina vă aşteaptă, eu voi scrie despre întâlnirea cu voi în jurnalul meu de călătorie.

-    Pare mai simplu decât credeam! Mulţumim că ne-ai ajutat să vedem altfel lucrurile, haide Nuştiu... la drum, vom încerca chiar dacă călătoria va dura câteva zile, spuse Nupot.

-      Mulţumim ţestoasă Voi-Încerca, dacă vom greşi drumul o vom lua de la capăt, acum ştim ce să facem.

-       Mă bucur că v-am fost de folos, drum bun melcilor!

 Autor: Camelia Bîrsan

Când cuvintele îţi otrăvesc mintea

-         Mamă, aş putea rămâne azi acasă? Nu mă simt prea bine.

-     Iar începi? Nici gând dragul meu, nici gând, lasă prefăcătoria, hai grăbeşte-te, în zece minute plecăm!

-         Dar mamă…

-         Am terminat discuţia!

Ajuns în curtea şcolii m-a strigat Marco, colegul meu de clasă care are încă doi fraţi mai mari la noi în şcoală foarte populari şi cu o reputaţie nu prea grozavă.

- Hei slăbănogule, ia să văd ce ţi-a pus mămica de mâncare azi, vino la control!

Imediat s-au adunat şi ceilalți, erau patru, toţi colegi cu mine şi cărora nu le-am făcut niciodată nimic în afară de teme, iar eu eram atât de slab şi înfricoşat, simţeam cum mă podidesc lacrimile de plâns dar mă stăpâneam din răsputeri să nu le las să iasă.

-         Hei fricosule, eşti ca o fată! Adăugă Vlad

-         Fetiţă speriată, ha, ha, ha... mademoiselle! Spuse şi Sebi.

-         Papă-lapte cu fustiţă! Râse şi George cu care eram coleg încă din grupa mică.

Toţi au izbucnit în râs, se schimonoseau, mimau că se rujează, piaptănă şi îşi aranjează rochiţele.

„Eşti un laş şi fricos exact cum spun ei”, atât îmi puteam spune.

-        Şase! Diriga! S-au împrăştiat în toate părţile.

-        Ce-i cu tine Mihai, eşti palid, nu te simţi bine?

-        Mi-a fost rău de dimineaţă doamna dirigintă, îmi va trece, nimic serios.

 La prima oră am şi primit prea-cunoscutele bileţele pline cu mâzgălituri şi emoticoane, dar mai ales mesajele care îmi asurzeau creierul “Fetiţă!”, “Mâine vreau sendviş cu şuncă”, “Dacă spui cuiva te aranjăm!”, “Urs de blană” etc..., le simţeam zâmbetele batjocoritoare plimbându-se pe spatele meu.

„Ce bine ar fi dacă aş fi puternic, aş vrea să fiu un super erou, dar nu sunt, sunt un biet amărât urs de blană aşa cum spun ei, imediat vine pauza, ce voi face? Dacă spun cuiva mă vor pedepsi.”

A sosit şi pauza şi eram singur ca de obicei. În aceşti cinci ani de şcoală nu prea am reuşit să-mi fac prieteni, am avut unul până în clasa a patra dar dintr-a cincea s-a mutat la altă şcoală, aşa eram eu mai timid, îmi venea greu să comunic cu ceilalţi. Au şi venit în jurul meu de data asta cu un aparat foto, mi-au făcut poze amuzându-se copios de suferinţa mea.

- Vei avea o surpriză diseară, ai să vezi, îţi va plăcea, vei deveni şi tu popular, au strigat în timp ce se îndepărtau grabiţi să nu-i vadă cineva.

Am început să plâng, era nedrept să mi se întâmple asta dar cel mai mult mă supăra faptul că eu nu am curaj să le spun părinţilor sau dirigintei ceea ce mi se întâmplă, ştiind că ei mă vor pedepsi, mai ales că Marco avea fraţi mai mari recunoscuţi ca fiind foarte agresivi.

- Ce au cu tine?

M-am întors şi în spatele meu stătea Călin, un coleg proaspăt venit la noi în clasă.

- Nimic, am spus încercând să-mi şterg lacrimile.

- Ei nimic, i-am vazut făcându-ţi poze şi râzând, pe tine te găsesc plângând, iar tu îmi spui că nu s-a întâmplat nimic, mie poţi să-mi spui, sunt de încredere, nu voi spune nimănui.

Îmi plăcuse de la început acest coleg, era inteligent şi bine educat, amuzant şi agreabil, cred că toţi îl plăceau, mai ales fetele, pare de încredere.

    -  Au trecut câteva luni de când cei patru colegi mă hărțuiesc, mă umilesc şi batjocoresc, mă ameninţă cu bătaia, inventează lucruri despre mine pe care le împrăştie prin clasă, îmi cer să le aduc sendvişuri, ciocolată sau suc, iar cel mai rău e că eu nu pot să-i înfrunt, sunt fricos şi laş şi nu am curaj să spun nimănui despre asta.

     -   Păi uite că mi-ai spus mie, te voi ajuta, dacă vom fi doi îţi va fi mai uşor, azi împreună îi vom spune doamnei diriginte ce se întâmplă, iar după amiază le vei spune părinţilor tăi.

     -       Nu pot face asta, mă vor aranja şi poate şi pe tine.

     -       Nu prea cred, de fapt ei sunt nişte laşi, se i-au doar de cei pe care îi văd mai timizi și pe care ei îi consideră mai slabi. De ce crezi că nu şi-au ales un altul mai puternic, le e frică… de aceea, îţi spun eu, ei sunt de fapt lași.

După ultima oră am căutat-o pe doamna dirigintă, iar Călin a anunţat că eu am ceva important să-i spun. Încurajat de el i-am spus totul, de când a început, ce au făcut, cum m-am simţit, totul. Mi-a promis câ mâine îi va chema la o discuţie şi va vedea ce măsuri va lua.

Când am ajuns acasă încă nu ştiam dacă să le spun părinţilor, mă gândeam că se va rezolva la şcoală şi gata, scap de o grijă, ştiu că mama m-ar certa pentru că nu i-am spus, iar tata cu siguranţă ar cere explicaţii la şcoală.

-  Mai am câteva ore până ajung ei, mă voi gândi la asta mai încolo.

Fiind singur am deschis laptopul, am intrat pe pagina mea de socializare şi m-am îngrozit de ceea ce am văzut: o mulţime de poze cu mine, toate trucate! Apăream îmbrăcat cu haine de fete, cu machiaj strident, cu blană de urs, cu capete de animale în locul capului meu, comentarii ordinare cu nemiluita şi like-uri pe măsură. Îmi venea să vomit, eram paralizat, îmi era atât de ruşine. Ce vor spune colegii mâine? Toată şcoala va râde de mine! Vei avea o surpriză diseară, ai să vezi, îţi va plăcea, vei deveni şi tu popular, îmi răsuna cu insistenţă în urechi.

Am lăsat calculatorul deschis, am sunat-o pe mama, i-am cerut să vină cât de repede poate acasă pentru că am ceva important să-i spun şi să-l aducă şi pe tata.

Au venit amândoi, le-am arătat pozele oribile, apoi le-am povestit totul, am plâns, a plâns şi mama, m-au strâns pe rând în braţe asigurându-mă că totul se va termina aici, tata s-a dus direct la telefon.

Cu greu m-am putut urni dimineaţa la şcoală, dar încurajat de părinţii mei şi de faptul că deja Călin îmi era prieten am plecat, totuşi mă simţeam bine, mai liber, mai încrezător. Ştiam că vor râde toţi de mine, dar mai știam şi că vor uita în câteva zile totul, asta e! Nu este cel mai groaznic lucru care mi se poate întâmpla în viaţă, pot trece peste asta îmi spuneam în timp ce păşeam pe poarta şcolii, sunt mai puternic de acum!

Cei patru erau deja în faţa direcţiunii împreună cu părinţii lor, mi-au aruncat priviri ucigătoare, dar de data asta nu mi-a mai fost teamă, le-am înfruntat privirile, am depăşit momentul, ştiam că nu îmi vor mai face rău niciodată. Devenisem puternic prin faptul că am luat atitudine, iar acum ştiu că ei nu se iau de cei puternici.

Ia atitudine, spune ce ţi se întâmplă, nu lăsa cuvintele lor să-ţi otrăvească mintea!

Autor: profesor consilier școlar Camelia Bîrsan

           

Aripioară Frântă

 Era deja de câteva săptămâni pe ouă, mai avea puţine zile până la marea întâlnire cu puişorii ei atât de aşteptaţi.

“Numai să fie totul bine, să fie puişorii sănătoşi”, îşi spunea mereu Ruţa, raţa sălbatică de pe Râul Şerpuit, una dintre viitoarele mămici.

Era primavără, raţele au sosit demultişor deja din ţările calde şi mai toate aşteptau ca puişorii lor să iasă din ouăle clocite cu mare grijă şi cu mult drag. În acest timp răţoii, viitorii tătici, erau preocupaţi cu pregătirea cuiburilor pufoase şi de procurarea hranei pentru întreaga familie.

Ruţa era cea mai tânără dintre raţe, ea avea trei ouă în cuib şi le îngrijea cum știa ea mai bine.

Ziua cea mare sosise, primul puişor a ieşit din ou, Ruţa a vărsat prima lacrimă de bucurie.

-  Bun venit pe lume, micuţule! Te vei numi Toto!

La câteva minute distanţă a ieşit şi cel de-al doilea puişor. Era fetiţă şi i-au pus numele Cara, iar mama raţă a mai vărsat o lacrimă de fericire.

Cel de-al treilea ou nu se spărgea, au mai trecut câteva ore şi nimic, Ruţa a început să se îngrijoreze, asculta cu atenţie iar la un moment dat a auzit un piuit slab, atunci Ruţa a ciocănit cu ciocul lat oul şi a ajutat puişorul să iasă la lumină.

-  Haide micuţule să îţi cunoşti noua familie!

Dar ceva era în neregulă, puişorul nu îşi putea ţine aripioara şi atunci Ruţa a realizat că puiul ei a venit pe lume cu o aripioară frântă. Tare s-a mai necăjit şi multe lacrimi a vărsat, dar s-a gândit că trebuie să fie puternică pentru puii ei. Acestui de-al treilea pui i-a pus numele Aripioară Frântă, nume predestinat de altfel.

            Au trecut zilele şi toţi puii s-au aliniat la start pentru a începe orele de zbor. Ruţa s-a dus şi ea cu puii ei, toţi îl priveau cu suspiciune pe Aripioară Frântă şi se întrebau dacă el va putea zbura vreodată. Ruţa nici nu se gândea să nu-l vadă zburând şi pe el. A fost hotărâtă să-l ajute orice ar fi, astfel că stătea ore în plus cu el, au fost multe ore epuizante şi multe lacrimi au curs din ambele părţi, dar Ruţa nu a abandonat niciodată ideea. Aripioară Frântă a învăţat să zboare mai târziu decât toţi ceilalţi şi zbura foarte încet, ceilalţi îl depăşeau mereu şi de cele mai multe ori râdeau de el şi de aripioara lui frântă care atârna ciudat în timpul zborului.

- Nu-i lua în seamă dragul meu. Te descurci de minune, trebuie să reuşim, la toamnă va trebui să plecăm în ţările calde şi trebuie să fim pregătiţi.

În fiecare zi Aripioară Frântă zbura cu ceilalţi pui, iar mama lui şi-a dat seama că el are ceva special, ceva ce ceilalţi pui de raţă nu au, el nu se rătăcea niciodată, avea un simţ al orientării deosebit de dezvoltat. Foarte mulţi pui zburau mai departe de casă şi nu ştiau să se întoarcă, atunci adulţii mergeau în căutarea lor. Lui Arpioară Frântă nu i s-a întâmplat niciodată asta. Oricât de departe ajungea ştia să revină la cuib, ba mai mult, de multe ori îi ghida pe alţi pui să ajungă înapoi acasă când se rătăceau.

Într-una din zile pe când se întorcea încet către casă, a auzit un plâns într-un păpuriş, s-a apropiat şi ce să vezi, era Negrilă, fiul şefului de cârd, s-a rătăcit, nu a mai găsit drumul spre casă şi era prins acolo într-o capcană pusă pentru castori. Nu putea să iasă singur din capcană, deja se întuneca şi era foarte speriat. Arpioară Frântă l-a ajutat şi l-a ghidat până acasă. Negrilă era mereu răutăcios cu el, râdea de el şi de aripioara lui şi îi punea şi pe alţii să îl batjocorească. Pentru Arpioară Frântă nu a contat atunci când a trebuit să-l ajute.

- Îţi mulţumesc din suflet, mi-e aşa ruşine, am fost mereu răutăcios cu tine, îmi pare tare rău. Crezi că ai putea să mă ierţi?

- Te-am şi iertat deja, hai să nu ne mai gândim la asta. Putem deveni prieteni dacă dorești.

- Cât de generos ești! Și cât de urâcios am fost eu!

Părinţii lui Negrilă erau tare îngrijoraţi, când a ajuns acasă, acesta le-a povestit întreaga păţanie şi despre ajutorul oferit de Arpioară Frântă, cu toţii i-au mulţumit, iar mama Ruţa a fost tare mândră de puiul ei.

După acea întâmplare Arpioară Frântă a fost tare îndrăgit şi nelipsit de la jocurile puilor de raţă, adulţii îl trimiteau pe el să le caute puii bazându-se pe buna sa orientare. Negrilă era nedespărţit de el.

Vara era pe sfârşite, Ruţa îşi făcea griji pentru drumul către ţările calde, ştia că ar fi imposibil pentru Arpioară Frântă să zboare un drum aşa lung. Nopţile nu putea să doarmă, o frâmânta gândul acesta în permanenţă. 
        Intr-o dimineaţă s-a dus la şeful cârdului să îi spună că ea şi familia ei nu vor migra în această toamnă deoarece Aripioară Frântă nu poate zbura pe distanţe atât de lungi şi ar risca să-i prindă iarna pe drum. Şeful cârdului i-a promis că se va gândi la o soluţie pentru toţi, i-a cerut să îi dea un răgaz de câteva zile.

Peste trei zile a chemat-o şi i-a spus că a vorbit cu reprezentanţii cârdului şi că au decis să rămână cu toţii peste iarnă pe râu.

- Ne vom căptuşi mai bine cuiburile iar copiii sunt foarte generoşi cu noi, zilnic ne aruncă mâncare, cred că o vor face şi la iarnă.

- Dar nu puteţi face asta, e prea mult pentru mine, pentru noi.

- Cu toţii am fost de acord draga mea, Aripioară Frântă merită asta şi tu la fel, deoarece eşti o mamă curajoasă şi devotată. Nu ai abandonat nici o clipă gândul că Aripioară Frântă nu va reuşi să zboare, iar el ne-a fost de mare folos. Împreună vom reuşi, ai să vezi.

Au trecut foarte mulţi ani de atunci, raţele sălbatice nu au mai migrat niciodată de pe Râul Şerpuit de dragul lui Aripioară Frântă şi într-adevăr, iarna copiii  se duc cu buzunarele doldora de biscuiţi sau semințe ca să hrănească raţele.

Autor,

Camelia Bîrsan

sursa foto: Paul Gabriel Pasztor