Când cuvintele îţi otrăvesc mintea

-         Mamă, aş putea rămâne azi acasă? Nu mă simt prea bine.

-     Iar începi? Nici gând dragul meu, nici gând, lasă prefăcătoria, hai grăbeşte-te, în zece minute plecăm!

-         Dar mamă…

-         Am terminat discuţia!

Ajuns în curtea şcolii m-a strigat Marco, colegul meu de clasă care are încă doi fraţi mai mari la noi în şcoală foarte populari şi cu o reputaţie nu prea grozavă.

- Hei slăbănogule, ia să văd ce ţi-a pus mămica de mâncare azi, vino la control!

Imediat s-au adunat şi ceilalți, erau patru, toţi colegi cu mine şi cărora nu le-am făcut niciodată nimic în afară de teme, iar eu eram atât de slab şi înfricoşat, simţeam cum mă podidesc lacrimile de plâns dar mă stăpâneam din răsputeri să nu le las să iasă.

-         Hei fricosule, eşti ca o fată! Adăugă Vlad

-         Fetiţă speriată, ha, ha, ha... mademoiselle! Spuse şi Sebi.

-         Papă-lapte cu fustiţă! Râse şi George cu care eram coleg încă din grupa mică.

Toţi au izbucnit în râs, se schimonoseau, mimau că se rujează, piaptănă şi îşi aranjează rochiţele.

„Eşti un laş şi fricos exact cum spun ei”, atât îmi puteam spune.

-        Şase! Diriga! S-au împrăştiat în toate părţile.

-        Ce-i cu tine Mihai, eşti palid, nu te simţi bine?

-        Mi-a fost rău de dimineaţă doamna dirigintă, îmi va trece, nimic serios.

 La prima oră am şi primit prea-cunoscutele bileţele pline cu mâzgălituri şi emoticoane, dar mai ales mesajele care îmi asurzeau creierul “Fetiţă!”, “Mâine vreau sendviş cu şuncă”, “Dacă spui cuiva te aranjăm!”, “Urs de blană” etc..., le simţeam zâmbetele batjocoritoare plimbându-se pe spatele meu.

„Ce bine ar fi dacă aş fi puternic, aş vrea să fiu un super erou, dar nu sunt, sunt un biet amărât urs de blană aşa cum spun ei, imediat vine pauza, ce voi face? Dacă spun cuiva mă vor pedepsi.”

A sosit şi pauza şi eram singur ca de obicei. În aceşti cinci ani de şcoală nu prea am reuşit să-mi fac prieteni, am avut unul până în clasa a patra dar dintr-a cincea s-a mutat la altă şcoală, aşa eram eu mai timid, îmi venea greu să comunic cu ceilalţi. Au şi venit în jurul meu de data asta cu un aparat foto, mi-au făcut poze amuzându-se copios de suferinţa mea.

- Vei avea o surpriză diseară, ai să vezi, îţi va plăcea, vei deveni şi tu popular, au strigat în timp ce se îndepărtau grabiţi să nu-i vadă cineva.

Am început să plâng, era nedrept să mi se întâmple asta dar cel mai mult mă supăra faptul că eu nu am curaj să le spun părinţilor sau dirigintei ceea ce mi se întâmplă, ştiind că ei mă vor pedepsi, mai ales că Marco avea fraţi mai mari recunoscuţi ca fiind foarte agresivi.

- Ce au cu tine?

M-am întors şi în spatele meu stătea Călin, un coleg proaspăt venit la noi în clasă.

- Nimic, am spus încercând să-mi şterg lacrimile.

- Ei nimic, i-am vazut făcându-ţi poze şi râzând, pe tine te găsesc plângând, iar tu îmi spui că nu s-a întâmplat nimic, mie poţi să-mi spui, sunt de încredere, nu voi spune nimănui.

Îmi plăcuse de la început acest coleg, era inteligent şi bine educat, amuzant şi agreabil, cred că toţi îl plăceau, mai ales fetele, pare de încredere.

    -  Au trecut câteva luni de când cei patru colegi mă hărțuiesc, mă umilesc şi batjocoresc, mă ameninţă cu bătaia, inventează lucruri despre mine pe care le împrăştie prin clasă, îmi cer să le aduc sendvişuri, ciocolată sau suc, iar cel mai rău e că eu nu pot să-i înfrunt, sunt fricos şi laş şi nu am curaj să spun nimănui despre asta.

     -   Păi uite că mi-ai spus mie, te voi ajuta, dacă vom fi doi îţi va fi mai uşor, azi împreună îi vom spune doamnei diriginte ce se întâmplă, iar după amiază le vei spune părinţilor tăi.

     -       Nu pot face asta, mă vor aranja şi poate şi pe tine.

     -       Nu prea cred, de fapt ei sunt nişte laşi, se i-au doar de cei pe care îi văd mai timizi și pe care ei îi consideră mai slabi. De ce crezi că nu şi-au ales un altul mai puternic, le e frică… de aceea, îţi spun eu, ei sunt de fapt lași.

După ultima oră am căutat-o pe doamna dirigintă, iar Călin a anunţat că eu am ceva important să-i spun. Încurajat de el i-am spus totul, de când a început, ce au făcut, cum m-am simţit, totul. Mi-a promis câ mâine îi va chema la o discuţie şi va vedea ce măsuri va lua.

Când am ajuns acasă încă nu ştiam dacă să le spun părinţilor, mă gândeam că se va rezolva la şcoală şi gata, scap de o grijă, ştiu că mama m-ar certa pentru că nu i-am spus, iar tata cu siguranţă ar cere explicaţii la şcoală.

-  Mai am câteva ore până ajung ei, mă voi gândi la asta mai încolo.

Fiind singur am deschis laptopul, am intrat pe pagina mea de socializare şi m-am îngrozit de ceea ce am văzut: o mulţime de poze cu mine, toate trucate! Apăream îmbrăcat cu haine de fete, cu machiaj strident, cu blană de urs, cu capete de animale în locul capului meu, comentarii ordinare cu nemiluita şi like-uri pe măsură. Îmi venea să vomit, eram paralizat, îmi era atât de ruşine. Ce vor spune colegii mâine? Toată şcoala va râde de mine! Vei avea o surpriză diseară, ai să vezi, îţi va plăcea, vei deveni şi tu popular, îmi răsuna cu insistenţă în urechi.

Am lăsat calculatorul deschis, am sunat-o pe mama, i-am cerut să vină cât de repede poate acasă pentru că am ceva important să-i spun şi să-l aducă şi pe tata.

Au venit amândoi, le-am arătat pozele oribile, apoi le-am povestit totul, am plâns, a plâns şi mama, m-au strâns pe rând în braţe asigurându-mă că totul se va termina aici, tata s-a dus direct la telefon.

Cu greu m-am putut urni dimineaţa la şcoală, dar încurajat de părinţii mei şi de faptul că deja Călin îmi era prieten am plecat, totuşi mă simţeam bine, mai liber, mai încrezător. Ştiam că vor râde toţi de mine, dar mai știam şi că vor uita în câteva zile totul, asta e! Nu este cel mai groaznic lucru care mi se poate întâmpla în viaţă, pot trece peste asta îmi spuneam în timp ce păşeam pe poarta şcolii, sunt mai puternic de acum!

Cei patru erau deja în faţa direcţiunii împreună cu părinţii lor, mi-au aruncat priviri ucigătoare, dar de data asta nu mi-a mai fost teamă, le-am înfruntat privirile, am depăşit momentul, ştiam că nu îmi vor mai face rău niciodată. Devenisem puternic prin faptul că am luat atitudine, iar acum ştiu că ei nu se iau de cei puternici.

Ia atitudine, spune ce ţi se întâmplă, nu lăsa cuvintele lor să-ţi otrăvească mintea!

Autor: profesor consilier școlar Camelia Bîrsan