Ștefan, un copil obișnuit

 

Poveste ruptă din realitatea vremurilor!

    

        

Ema și Pui de Somn

                                                        

desen: Tudor Bîrsan

  Dragi părinți, dacă copilul nu manifestă frică de întuneric sau de creaturi imaginare, nu este recomandat să îi citiți o poveste care i-ar sugera o astfel de teamă. Această poveste este potrivită pentru  probleme deja existente. 

Ema, o fetiță de 6 ani, urma să meargă la școală, era pregătită, știa să numere până la 10 și recunoștea aproape toate literele. Vorbea despre multe lucruri și cel mai mult îi plăceau cărțile și jocurile cu prietenii. Un singur lucru o necăjea și pe Ema, dar și pe părinții ei, încă dormea cu unul dintre părinți care făceau cu schimbul în fiecare noapte. 

Care credeți că era problema Emei? Desigur v-ați prins, frica de întuneric. În fiecare seară când se punea în pat, în mintea ei apăreau monștrii întunericului, în felurite forme, care mai de care mai urâte. Își imagina că ies din lada de jucării, din dulap sau de sub pat. Atunci striga să vină cineva sau mergea în patul lor.

Părinții au făcut multe încercări pentru a o ajuta pe Ema să doarmă singură, dar toate fără rezultat. Au stat de vorbă cu ea, au verificat împreună dulapurile, lada de jucării, s-au uita sub fiecare pat ca să îi arate că este totul în regulă, că în dulap sunt doar haine, în lada de jucării sunt doar jucării, sub pat sunt doar papucii de casă ai Emei. Ba mai mult, i-au redecorat camera, roz cu ponei și unicorni pe pereți exact cum și-a dorit, au schimbat mobilierul punându-i pe rafturi cele mai frumoase cărți, patul confortabil era exact cum l-a dorit, lampa de veghe colorată, dar nimic, Ema nu voia să doarmă singură și pace!

Într-o seară, în care părinții aveau invitați la cină, Ema s-a dus mai devreme la culcare și-a propus din nou, a o suta oară, să doarmă singură. S-a pus în pat, a închis ochii strâns, iar la un moment dat a auzit un zgomot care venea de sub pat. S-a speriat foarte tare, a țipat și a dat să iasă din cameră, a ezitat puțin deoarece îi era jenă de invitați, dar nu a mai apucat, de sub pat a ieșit o creatură, țipând la fel de tare și fiind la fel de speriată ca și Ema. Creatura era mică și nici pe departe nu arăta ca și cele din imaginația ei, era pufoasă ca un norișor, chiar drăguță, imaginează-ți o vată de zahăr multicoloră! Tremura îngrozitor de tare. Ema văzând creatura cât e de speriată și cum tremura, s-a mai liniștit și a întrebat:

- Tu cine ești?

- Sunt Pui de Somn! spuse șoptit acesta.

- Ești la fel de speriat ca mine, Pui de Somn! spuse Ema. Tu de ce te-ai speriat așa?  

- Părinții mei au decis să mă lase să dorm singur sub patul tău, ei zic că sunt mare acum, dar mie mi-e frică de copii! Nu am văzut niciodată copii și îmi imaginam că sunt monstruoși. M-am speriat când ai intrat în cameră, ai capul și ochii așa mari, mâinile atât de lungi și părul foarte negru, pe când eu sunt atât de mic și pufos.

Ema și Pui de Somn au început să povestească și au realizat că amândurora le era teamă de același lucru: frica de ceva necunoscut.

Pe parcurs și-au pierdut frica amândoi, au început să se cunoască mai bine, ba chiar au devenit buni prieteni. Ema îi povestea și îi arăta în cărți animalele din junglă și savană, iar Pui de Somn îi povestea despre stelele blânde și luminoase care veghează toți copiii noaptea când dorm, despre liniștea care cuprinde întreg pământul, despre luna ca o lampă de veghe care luminează visele copiilor. 

În fiecare seară stăteau astfel de vorbă, Ema în pat și Pui de Somn sub pat, Ema nu se mai gândea să-și cheme părinții. Creaturile întunericului din mintea ei au căpătat alte forme! Mai drăguțe, mai pufoase și mai blânde.

- Bună dimineața, Ema! A fost prima ta noapte singură, în camera ta! Bravo! Cum a fost? întrebă cu blândețe mama.

Ema s-a uitat sub pat, dar acolo erau doar papucii ei roz.

- Am avut un vis interesant! Noaptea a fost drăguță și pufoasă! De acum încolo voi dormi singură, spuse Ema și un zâmbet larg i s-a așezat pe chip.

 

Autor: prof. consilier școlar

Camelia Bîrsan

O POVESTE DESPRE HIBERNARE

  

                                                               
    Ursoaica Mașa și ursul Mișu au devenit părinții unui ursuleț minunat căruia i-au pus numele Mișa. Erau topiți după el, toate zilele le petreceau la plimbări lungi în pădure să adune zmeură și miere de la albinele care își făceau stupurile pe crengile copacilor bătrâni. Se amuzau teribil când Mișu era atacat de albine în încercarea de a face rost de miere pentru cei dragi. În weekenduri se întâlneau cu alte familii de urși, iar copii se jucau prin poienițele pădurii sub atenta supraveghere a părinților. Uneori făceau drumuri mai lungi prin pădure să-și viziteze bunicii care îi așteptau cu zmeură aromată și proaspăt culeasă. 

Toamna a venit și zilele s-au răcit iar părinții lui Mișa au început să devină preocupați, erau pentru prima dată părinți și trebuia să îl pregătească pe acesta pentru prima hibernare. Mișa era tare jucăuș, plin de energie și știau că perioada hibernării va fi o adevărată provocare pentru micul ursuleț.

Într-una din zile Mașa și-a chemat copilul la ea și îi spuse cu o voce blândă:

- Mișa, în curând vom începe să jucăm un joc.

- Super, îmi plac jocurile!

- Știu dragul meu, dar acest joc va fi diferit, se numește ,,Hibernarea”.

- Ce înseamnă hibernare?

- Înseamnă o perioadă mai lungă în care vom sta doar în bârlog.

- Doar în bârlog? Și cum se joacă?

- Are reguli clare ca și toate jocurile, iar partea cea mai bună este că cel care ajunge la sfârșit va primi Marele Premiu.

- Un premiu? Ador premiile! Te rog să-mi spui mai repede ce trebuie să fac?

- Vom avea zilnic câte o provocare, iar la sfârșitul zilei cel care va face față provocării fără să se lamenteze va primi o recompensă dulce.

- Îmi place dulce! Care sunt provocările?

- Cea mai mare provocare este să nu ieșim deloc din bârlog, poate doar tata pentru urgențe. Alte provocări ar fi să jucăm diferite joculețe, să învățăm cântecele ursuleților răbdători, să stăm îmbrățișați câteva minute pe zi, să citim din cărțile trimise de bunici, cel puțin 10 pagini în fiecare zi, să facem gimnastică în bârlog ca să ne menținem în formă, să mâncăm mai puțin ca să ne ajungă mâncarea până la finalul jocului, să asculți poveștile din copilăria noastră, să desenăm, să ne uităm în albumele de fotografii făcute până acum, să ne uităm la filmele cu Winnie de Pluș pe care toți ursuleții le adoră.

- Pare interesant! spuse Mișa încântat. Mamă, dar pot să îmi invit prietenii la mine să jucăm împreună Hibernarea?

- Nu dragul meu, acest joc se joacă doar în familie, fiecare familie de urși îl joacă doar în bârlogul lor. De fapt Premiul cel Mare de la final acesta va fi: vei putea ieși să te reîntâlnești cu prietenii tăi și în plus îți vei petrece două săptămâni la bunici împreună cu verișorii tăi. Ce zici, încercăm?

- Dar cât va dura să ajung la final?

- Va dura o perioadă mai lungă, dar vom fi împreună și asta e tot ce contează, spuse Mașa încă preocupată.

- Și ce se întâmplă, mami dacă nu respect regula și ies din bârlog?

- Din cauza frigului de afară ai putea să te îmbolnăvești, să ne îmbolnăvești și pe noi, iar noi am putea îmbolnăvi iepurașii sau căprioarele, nu vrem asta, nu? Mai mult, perioada în care ar trebui să stăm bolnavi în bârlog s-ar prelungi.

- Accept provocarea! Să stăm acasă, să jucăm jocul hibernării!

            Mașa răsuflă ușurată, știe că nu va fi ușor, că va trebui să aibă multă răbdare, dar la final Totul va fi bine!

Autor: Camelia Bîrsan

sursa foto: Rareș Anghel
https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2867792469966853&set=a.975051755907610&type=3&theater

BROSKI – BROSCUŢA RELAXATĂ (tehnici de mindfulness)

   
desen: Amalia Florina Gheți

         

Recomandări generale

Probleme care pot fi discutate: gestionarea stresului, probleme de adaptare, 

fobii specifice, teama de necunoscut, depășirea obstacolelor.

Vârsta: școlară mică, cls. V-VI.

Aplicare: individual, în grup, colectiv.

Aplicată de: cadru didactic, consilier școlar, psiholog, părinte.

                

                Peştişorul Fiși se plimba agitat, fără nicio ţintă prin apa străvezie a lacului, bombănind și oftând fără încetare.  

                - Of Doamne, ce frică îmi este! Dacă mă va prinde o undiţă? Dacă un peşte mai mare mă va mânca? Dacă va seca lacul și mă voi usca la soare ca un burete?

          Cu cât se gândea mai mult la aceste lucruri, cu atât devenea mai agitat şi mai tulburat.

               - Ce viaţă tristă, mereu să fiu în alertă şi neliniştit! Ce n-aş da să fiu un alt animal, unul mare și puternic, un rechin sau o balenă, sau măcar o caracatiţă, sigur ar fi mult mai bine, nimeni şi nimic nu m-ar mai speria.

          Corpul îi devenea tot mai încordat, respiraţia devenea mai grea, coada i se mişca într-un ritm ameţitor, iar ochii erau şi mai măriți decât de obicei. 

            -  Cred că o să îmi explodeze branhiile, nu mai suport, oare unde să mă ascund? Mai bine mă ascund în păpuriş! Of, nu... acolo vin raţele sălbatice, ...dacă mă mănâncă? Mai bine să mă ascund sub pietre! ...Nu e o idee bună, acolo stau la pândă peştii răpitori! Ce să fac? Încotro să o iau?

         Cum se plimba agitat de ici colo, zări o broscuţă care stătea nemișcată pe o frunză mare de nufăr. Curiosul Fiși veni mai aproape de ea, dar broscuţa nu se mişca deloc, avea ochii pe jumătate închişi şi părea că este foarte concentrată la ceva anume, nici măcar nu părea că îl observase.

           - Hei! Broscuţă? strigă peştişorul. Dar broscuţa nu dădea semne că îl vede.  

-  Oare ce face? Ei nu îi este teamă că va fi prinsă? O strigă din nou, dar nu primi niciun răspuns.

    Curios din fire, stătu așa zgâit în fața ei, iar la un moment dat broscuţa l-a observat.

 - Salut, eu sunt Fiși! Tu cum poţi sta atât de relaxată fără să îți pese că ai putea fi mâncată de vie?

 - Salut! Eu sunt Broski! Nu pot să spun că mie nu îmi este teamă niciodată, doar că pot să trăiesc fără să mă gândesc mereu la asta.

 - Şi cum faci? Te rog ajută-mă, eu sunt în alertă şi stresat tot timpul. Vreau să fiu și eu mai relaxat!

 - Eu folosesc o tehnică chiar simplă. Ideea e că trebuie să fii atent ca o broscuţă. Noi broscuțele suntem în general foarte atente la tot ce e în jurul nostru. O broascuţă alege să nu reacţioneze pe loc. Ea stă liniştita şi respiră în loc să-şi consume energia şi să se lase purtată de ideile care-i vin în minte. Broascuţa stă liniştită în timp ce respiră! Ai putea învăța şi tu să fii atent la felul în care respiri, la felul în care îţi concentrezi atenţia pe respiraţie şi la tot ce e în jurul tău. Închizi ochii şi vizualizezi cum îţi intră aerul în branhii, cum se umflă şi cum îl scoţi apoi afară.

-  A, nu pot asta, eu nu pot închide ochii, nu am pleoape, ai uitat?

-  Nu e nici o problemă, poţi să faci asta şi cu ochii deschişi!

-  Doar atât trebuie să fac?

-  A, nu, mai e ceva! încearcă să fii atent la sunetele de pe lac, la mirosurile diverse de aici, la culorile plantelor sau a cerului, nu trebuie să le analizezi dacă îţi plac sau nu, ci doar să fii conştient de ele.

-  Și dacă îmi vin din nou gândurile rele în minte?

-  Trebuie să le laşi să vină şi să plece, nu trebuie să te străduieşti să le opreşti, doar le saluţi în mintea ta şi le dai drumul, spui ,,Salut gând, ...la revedere gând”.

          -   Cât timp ar trebui să fac aceste exerciţii?

          -   Cât de mult poţi, ar fi bine în fiecare zi şi de câte ori te simţi agitat. Eu fac aceste exerciţii şi atunci când mănânc, sunt atent la gustul mâncării, la culoare, la cum arată, la sunetul pe care îl fac când mestec. M-am obișnuit să trăiesc aşa și sunt mereu relaxată. Până la urmă depinde de noi să alegem cum să ne simțim.  

          -  Tu mereu ai ştiut aceste trucuri? 

         -  Nu, am învăţat şi eu de la mama mea! Când eram copil, eram la fel ca şi tine, mereu în alertă şi mereu stresat.  

          - Voi începe chiar de azi! Îţi mulţumesc pentru sfaturi! 

          - Nu uita niciodată că depinde doar de tine!    

Întrebări 

Care sunt personajele poveștii?

Crezi că li se întâmplă uneori și copiilor să fie agitați la fel ca peștișorul Fiși? 

În ce situații/ contexte se întâmplă acest lucru? 

Îți amintești ultima dată când ți-a fost teamă de ceva sau când te-a neliniștit 

ceva?

Ce ai simțit? La ce te-ai gândit? Ce ai făcut?

Cum puteai aborda altfel situația în care te-ai găsit?

Autor: prof. consilier școalar Camelia Bîrsan

POVESTEA CELOR TREI FRAŢI

                        

 

Demult, în cea mai frumoasă ţară de pe pământ, trăia o familie care avea trei copii, doi băieţi pe nume Ionuţ şi Mihai şi o fetiţă pe care o chema Maria. Într-o zi, pe când părinţii copiilor erau plecaţi în pădure să adune lemne de foc, un zmeu înaripat și rău a aterizat în curtea familiei, i-a răpit pe cei trei copii şi i-a dus în zbor într-un ţinut îndepărtat şi rece. Acolo zmeul i-a abandonat. Copiii speriaţi la început, au fost nevoiţi să se descurce singuri o vreme. Maria făcea de mâncare aşa cum văzuse că face mama, iar băieţii pescuiau şi adunau lemne de foc, la fel cum făcea tatăl lor.

-         Hai să ne întoarcem acasă băieţi! spuse Maria într-o zi.

-         Şi cum să facem, pe unde să o luăm? Nici măcar nu ştim unde suntem şi încotro să ne ducem! spuse Ionuţ.

-     Ne vom descurca, vom fi mereu împreună, haideţi la drum! spuse Mihai.

Au luat ceva de mâncare şi au pornit la drum. Copiii nu ştiau drumul spre casă și nu își mai aminteau cum se numeşte ţara lor, știau doar că este cea mai frumoasă țară de pe pământ. Întrebau de fiecare om pe care îl întâlneau, unde se află cea mai frumoasă ţară de pe pământ şi toţi le arătau o altă direcţie. Au trecut prin multe sate şi oraşe, unele foarte mari, cu o mulţime de oameni pe străzi iar ca să nu se piardă în mulţime au hotărât să se îmbrace în culorile cele mai frumoase de pe pământ, Maria şi-a luat o rochiţă ROŞIE, Mihai s-a îmbrăcat în GALBEN iar Ionuţ în ALBASTRU. Aşa nu aveau cum să se piardă .

Anii au trecut iar copiii noştri nu ajungeau la destinaţie. Au trecut prin multe ţări, au văzut munţi înalţi cu zăpadă pe creste, mori de vânt, Turnul Eiffel, blocuri înalte, statui şi clădiri impresionante, râuri mari pe care pluteau vaporaşe, palate de regi şi regine, dar nimic nu era aşa frumos ca şi în ţara lor, nimic nu le amintea de acasă.

Într-o dimineaţă, Maria a făcut semn fraţilor să asculte.

-      Auziţi ce cântec frumos? E o doină care sună la fel ca cele din ţara noastră, spuse Maria.

-     Parcă se aud şi colinde la fel ca cele cântate la noi în sat de Crăciun, adăugă Ionuţ.

-      Şi miroase a cozonac şi a plăcinte! Nu vi se pare? Cred că suntem acasă în sfârşit! spuse Mihai.

-     Uite şi turmele de oi pe care le vedeam toamna târziu când coborau de la munte! Chiar se aud fluierele ciobanilor!

-       Priviți cerul albastru, este așa cum doar acasă îl vedeam!

-         Eu simt mirosul mării plină de peşte!

-        Ascultați!  Se aud clopotele bisericilor pe care niciunde în lume nu le-am auzit!

-     Ia priviţi oamenii venind de la biserică în costumele lor frumoase de sărbătoare.

-      Cred că suntem acasă! Hai să-i întrebăm pe oamenii aceştia ce țară este aceasta, spuse Maria.

-         Oameni buni, vrem să vă întrebăm, ce ţară este aceasta?

-         Este cea mai frumoasă ţară de pe pământ, o ţară binecuvântată! spuse o bunicuţă în costum popular. Acestă ţară se numeşte ROMÂNIA, iar oamenii de aici se numesc români. Ei sunt cei mai buni şi mai frumoşi oameni din lume!       

-         Suntem în sfârşit ACASĂ! Și e cel mai frumos loc!

Autor,

Camelia Bîrsan