Aripioară Frântă

 Era deja de câteva săptămâni pe ouă, mai avea puţine zile până la marea întâlnire cu puişorii ei atât de aşteptaţi.

“Numai să fie totul bine, să fie puişorii sănătoşi”, îşi spunea mereu Ruţa, raţa sălbatică de pe Râul Şerpuit, una dintre viitoarele mămici.

Era primavără, raţele au sosit demultişor deja din ţările calde şi mai toate aşteptau ca puişorii lor să iasă din ouăle clocite cu mare grijă şi cu mult drag. În acest timp răţoii, viitorii tătici, erau preocupaţi cu pregătirea cuiburilor pufoase şi de procurarea hranei pentru întreaga familie.

Ruţa era cea mai tânără dintre raţe, ea avea trei ouă în cuib şi le îngrijea cum știa ea mai bine.

Ziua cea mare sosise, primul puişor a ieşit din ou, Ruţa a vărsat prima lacrimă de bucurie.

-  Bun venit pe lume, micuţule! Te vei numi Toto!

La câteva minute distanţă a ieşit şi cel de-al doilea puişor. Era fetiţă şi i-au pus numele Cara, iar mama raţă a mai vărsat o lacrimă de fericire.

Cel de-al treilea ou nu se spărgea, au mai trecut câteva ore şi nimic, Ruţa a început să se îngrijoreze, asculta cu atenţie iar la un moment dat a auzit un piuit slab, atunci Ruţa a ciocănit cu ciocul lat oul şi a ajutat puişorul să iasă la lumină.

-  Haide micuţule să îţi cunoşti noua familie!

Dar ceva era în neregulă, puişorul nu îşi putea ţine aripioara şi atunci Ruţa a realizat că puiul ei a venit pe lume cu o aripioară frântă. Tare s-a mai necăjit şi multe lacrimi a vărsat, dar s-a gândit că trebuie să fie puternică pentru puii ei. Acestui de-al treilea pui i-a pus numele Aripioară Frântă, nume predestinat de altfel.

            Au trecut zilele şi toţi puii s-au aliniat la start pentru a începe orele de zbor. Ruţa s-a dus şi ea cu puii ei, toţi îl priveau cu suspiciune pe Aripioară Frântă şi se întrebau dacă el va putea zbura vreodată. Ruţa nici nu se gândea să nu-l vadă zburând şi pe el. A fost hotărâtă să-l ajute orice ar fi, astfel că stătea ore în plus cu el, au fost multe ore epuizante şi multe lacrimi au curs din ambele părţi, dar Ruţa nu a abandonat niciodată ideea. Aripioară Frântă a învăţat să zboare mai târziu decât toţi ceilalţi şi zbura foarte încet, ceilalţi îl depăşeau mereu şi de cele mai multe ori râdeau de el şi de aripioara lui frântă care atârna ciudat în timpul zborului.

- Nu-i lua în seamă dragul meu. Te descurci de minune, trebuie să reuşim, la toamnă va trebui să plecăm în ţările calde şi trebuie să fim pregătiţi.

În fiecare zi Aripioară Frântă zbura cu ceilalţi pui, iar mama lui şi-a dat seama că el are ceva special, ceva ce ceilalţi pui de raţă nu au, el nu se rătăcea niciodată, avea un simţ al orientării deosebit de dezvoltat. Foarte mulţi pui zburau mai departe de casă şi nu ştiau să se întoarcă, atunci adulţii mergeau în căutarea lor. Lui Arpioară Frântă nu i s-a întâmplat niciodată asta. Oricât de departe ajungea ştia să revină la cuib, ba mai mult, de multe ori îi ghida pe alţi pui să ajungă înapoi acasă când se rătăceau.

Într-una din zile pe când se întorcea încet către casă, a auzit un plâns într-un păpuriş, s-a apropiat şi ce să vezi, era Negrilă, fiul şefului de cârd, s-a rătăcit, nu a mai găsit drumul spre casă şi era prins acolo într-o capcană pusă pentru castori. Nu putea să iasă singur din capcană, deja se întuneca şi era foarte speriat. Arpioară Frântă l-a ajutat şi l-a ghidat până acasă. Negrilă era mereu răutăcios cu el, râdea de el şi de aripioara lui şi îi punea şi pe alţii să îl batjocorească. Pentru Arpioară Frântă nu a contat atunci când a trebuit să-l ajute.

- Îţi mulţumesc din suflet, mi-e aşa ruşine, am fost mereu răutăcios cu tine, îmi pare tare rău. Crezi că ai putea să mă ierţi?

- Te-am şi iertat deja, hai să nu ne mai gândim la asta. Putem deveni prieteni dacă dorești.

- Cât de generos ești! Și cât de urâcios am fost eu!

Părinţii lui Negrilă erau tare îngrijoraţi, când a ajuns acasă, acesta le-a povestit întreaga păţanie şi despre ajutorul oferit de Arpioară Frântă, cu toţii i-au mulţumit, iar mama Ruţa a fost tare mândră de puiul ei.

După acea întâmplare Arpioară Frântă a fost tare îndrăgit şi nelipsit de la jocurile puilor de raţă, adulţii îl trimiteau pe el să le caute puii bazându-se pe buna sa orientare. Negrilă era nedespărţit de el.

Vara era pe sfârşite, Ruţa îşi făcea griji pentru drumul către ţările calde, ştia că ar fi imposibil pentru Arpioară Frântă să zboare un drum aşa lung. Nopţile nu putea să doarmă, o frâmânta gândul acesta în permanenţă. 
        Intr-o dimineaţă s-a dus la şeful cârdului să îi spună că ea şi familia ei nu vor migra în această toamnă deoarece Aripioară Frântă nu poate zbura pe distanţe atât de lungi şi ar risca să-i prindă iarna pe drum. Şeful cârdului i-a promis că se va gândi la o soluţie pentru toţi, i-a cerut să îi dea un răgaz de câteva zile.

Peste trei zile a chemat-o şi i-a spus că a vorbit cu reprezentanţii cârdului şi că au decis să rămână cu toţii peste iarnă pe râu.

- Ne vom căptuşi mai bine cuiburile iar copiii sunt foarte generoşi cu noi, zilnic ne aruncă mâncare, cred că o vor face şi la iarnă.

- Dar nu puteţi face asta, e prea mult pentru mine, pentru noi.

- Cu toţii am fost de acord draga mea, Aripioară Frântă merită asta şi tu la fel, deoarece eşti o mamă curajoasă şi devotată. Nu ai abandonat nici o clipă gândul că Aripioară Frântă nu va reuşi să zboare, iar el ne-a fost de mare folos. Împreună vom reuşi, ai să vezi.

Au trecut foarte mulţi ani de atunci, raţele sălbatice nu au mai migrat niciodată de pe Râul Şerpuit de dragul lui Aripioară Frântă şi într-adevăr, iarna copiii  se duc cu buzunarele doldora de biscuiţi sau semințe ca să hrănească raţele.

Autor,

Camelia Bîrsan

sursa foto: Paul Gabriel Pasztor 

Poveştile mele

       Noua mea preocupare a început odată cu primele poveşti spuse sau citite lui Tudor, a urmat o perioada în care mi-am pus creativitatea şi imaginaţia la mare încercare, împrovizând şi inventând poveşti cum cred că majoritatea părinţilor o fac, apoi am mers mai departe şi am început să scriu... o poveste, special pentru el, pentru Tudor, el fiind doza mea zilnică de inspiraţie. Apoi nu m-am mulţumit cu atât şi m-am gândit să o arăt şi altora că deh...să nu rămână doar într-un sertar(folder), puţini dintre prietenii mei ştiu despre această “idilă” a mea.
       Am început cu schiţe de poveşti terapeutice pe care le folosesc în activitatea mea apoi mi-a venit ideea cu Glup hârciogul şi trei zile am scris şi zic eu a ieşit bine, aşa pentru un începător, doar că mai nou din lipsă de timp nu pot continua povestea şi nici scrie altele pe care le am cam demultişor în minte.
       Poveste hârciogului Glup este o poveste care curge bine narativ şi povesteşte cu talent, personajele sunt simpatice, iar peripeţiile coerente, îmi este foarte dragă iar copilul meu o adoră.